Charles Urbach - Her Prison Is Her freedom
A vorbi în numele tău, a vorbi în numele alor tăi
În fine, al treilea aspect notabil este diferenţa de ton şi de accent intim perceptibilă între mărturiile scrise direct de către supravieţuitoare şi mărturiile consemnate de către un editor. Indiferent cât de tăcut şi de invizibil ar încerca să fie documentaristul, în înregistrările orale se observă mult mai clar tonalitatea de istorie comunitară decât în mărturiile scrise de chiar subiecţii lor. În faţa reportofonului, victima supravieţuitoare ştie fără greş că trebuie să vorbească în numele unei comunităţi, cu o voce exponenţială, în vreme ce în memoriile scrise fără intermediar, autoarele par să-şi acorde răgazul necesar individualizării detaliate a propriei experienţe sau rememorării unor lucruri foarte personale (durerea, tristeţea, frustrarea etc., poveşti de iubire, judecăţi morale sau caracterologice etc.). În această perspectivă, exemplul cel mai potrivit îl constituie relatarea Lucreţiei Jurj, ţărancă ajunsă partizan în grupul Şuşman din 1950-1954, executând apoi zece ani din pedeapsa cu închisoarea pe viaţă, înainte de decretul din 1964, în închisorile din Oradea, Jilava, Mislea, Miercurea-Ciuc, Cluj şi Văcăreşti. Pagini destul de numeroase introduc, în relatarea ei orală consemnată de Cornel Jurju şi de Cosmin Budeancă, istoria contextuală – istoria familiei şi a satului, interdependente şi direct legate de istoria oamenilor din Apuseni[i]. Sentimentul continuităţii şi al solidarităţii de grup dă coeziune rememorării („da cu toate că o mers în altă zonă, moţii şi-or păstrat obiceiurile.”– Jurju şi Budeancă 2002:80) şi clădeşte certitudinea apartenenţei la comunitate, care va dicta practic tonul general al mărturiei Lucreţiei Jurj. Finalul relatării sale îi explicitează intenţia: „dorinţa mea după Revoluţie o fost să fac cunoscut cine am fost noi, cei din grupul Şuşman” (Jurju şi Budeancă 2002:262).
Spre deosebire de Lucreţia Jurj, Aniţa Nandriş-Cudla – care îşi scrie singură istoria celor douăzeci de ani de deportare din Basarabia în Siberia – este mai interesată să lase o urmă personală, să acorde semnificaţie propriei istorii şi propriului destin uman. Relatarea deportării sale la vârsta de 37 de ani a fost scrisă iniţial sub titlul „Amintiri din viaţa mea” şi începe sub semnul înţelepciunii populare: „prin câte poate trece o fiinţă ominiască fără să-şi dea siama…” (Nandriş-Cudla 1991:11). În propria perspectivă, viaţa ei reprezintă mai întâi o lecţie existenţială şi abia apoi şi în mod accidental un document istoric. În schimb, indiferent cât de dure ar fi realităţile descrise, Lucreţia Jurj nu îşi exprimă decât cu mare zgârcenie propria poziţie emotivă înainte de completarea mărturiei: deşi primul motiv pentru care se alătură partizanilor este pur personal – doreşte să i se alăture soţului ei – întreaga sa relatare este direcţionată către un scop comunitar, respectiv către relatarea adevărului colectiv. Confesiunea intimă este redusă la minimum. Povestind cum s-a îndrăgostit de soţul ei, ea rezumă sec: „Mihai s-o bucurat tare mult că m-am întors. Şi-apoi, în 48, ne-am căsătorit.” (Jurju şi Budeancă 2002:98). De asemenea, când vorbeşte despre Tudor Şuşman, arătosul fiu al şefului grupului de partizani, Lucreţia Jurj aminteşte discret că acesta avea iubite în satele vecine (probabil mai ales pentru că le reîntâlneşte pe unele în închisoare). Comparativ, referinţele la locul său în comunitate, înaintea rezistenţei în munţi, sunt atât de detaliate şi de bogat descrise, încât schiţează cadrul unei adevărate Vârste de Aur: „socrii o ţânut atâta la mine, că nu-mi dădeau nimic de făcut. Eram tânără, eram căsătorită de puţin timp, aveam tăt ce-mi doream şi tătă lumea mă iubea. Vineau de la Cluj turişti, avocaţi şi medici şi dormeau la noi, c-aveam o cameră. Veneau la pescuit şi îmi dădeau peştii să-i pun la afumat, că aveam şi o afumătoare de păstrăvi. Eu mă bucuram, că nu aveam aproape nimic altceva de făcut. Uneori mă plimbam pă luncă, singură sau cu Mihai. Mergeam călare cu caii şi mă duceam la păscut. Aveam doi cai, Voitor şi Suru, pă care îi călăream fără şa. Voitor era mai blând, da mi-amintesc de Suru că avea o coadă stufoasă şi mergea cu capu sus. Tare frumos era. Da pă el numa Mihai să urca. Pă mine nu mă lăsa că era prea sălbatec. Şi-i puneau şi la căruţă că erau mari. Cu ei duceau şi scândurile că erau foarte solizi amândoi.” (Jurju şi Budeancă 2002:101). Aceeaşi senzaţie de Vârstă de Aur apare în ultima amintire despre soţul ei. Oarecum încheindu-şi misiunea publică, Lucreţia Jurj recurge aici la o confesiune personală, mărturisindu-şi – deloc caracteristic pentru comportamentul său memorialistic – iubirea faţă de primul soţ, pe care l-a urmat în munţi şi pentru care a fost gata să moară. Imaginile capătă aici aproape proporţii legendare: „Eram tare fericită când mergeam cu Mihai pă munte, pă la colibele unde erau moţii cu vite şi cu oi. Mai cântau fetele din bucium şi io aşa de fericită mă simţeam. Eram în al nouălea cer. Oriunde mergeam, bătrânele mă rugau cu lapte, cu jintiţă, cu balmoş. Apoi ne aducea acasă câte un caş de 5-6 kilograme, îl puneam în cămară şi numa tăiam felii şi mâncam dacă vroiam. Nu-mi trebuia pâine. Am fost tare apropiată şi legată sufleteşte de Mihai.” (2002:264).
Iubire, mărturie şi adevăr
Cel mai personal moment din relatarea Lucreţiei Jurj este poate ultima pagină din istorisirea perioadei de rezistenţă, înainte de începutul părţii a treia (conţinând detenţia şi revenirea în comunitate): în câteva rânduri, ea descoperă expresia limpede a propriei motivaţii. Să ţinem seama de faptul că motivaţia „publică”, politică, colectivă a rezistenţei în munţi este precizată de câteva ori deja în relatarea Lucreţiei Jurj, fiind identică de altfel cu aceea care apare în mărturiile altor supravieţuitori ai închisorilor comuniste româneşti, fie ei femei sau bărbaţi („că să tăt pregăteau că dacă să-ntâmplă să vină americanii să facă o revoluţie, o revoltă” (Jurju şi Budeancă 2002:104). Încă o dată, ea explică de ce şi-a părăsit satul şi cum de partizanii au fost ajutaţi[ii] cu provizii de către atâţia alţii: „păi asta /presupusa venire a americanilor – n.m., M.U./ a însemnat totul pentru noi. Pă baza asta am luat – nu numa noi, că şi alţii – drumu codrului” (2002:111). Dar numai după încheierea relatării, după ce a făcut cunoscut tuturor adevărul despre rezistenţa grupului Şuşman[iii], după ce simte că şi-a încheiat misiunea faţă de comunitate, abia atunci îşi permite să jelească după familia pierdută şi viaţa distrusă. Abia acum poate împărtăşi cum a ajuns să „nu-i mai pese” de viaţă, cum şi-a ales destinul în acord cu credinţa sa în Dumnezeu şi cum „se bucura” că Dumnezeu a ales-o dintre fraţii ei pentru a fi aceea care îndură întreaga durere pentru a spăla toate „păcatele familiei”. Aceeaşi idee este recurentă în alte mărturii şi o vom discuta ulterior în legătură cu credinţa supravieţuitoarelor în Dumnezeu. În cazul Lucreţiei Jurj, intimitatea şi sentimentele personale trebuie să aştepte încheierea rostirii adevărului. Abia la capăt fostul partizan îşi permite să vorbească foarte personal despre iubirea şi grija cu care şi-a ocrotit soţul. Chiar şi aici, martora îşi asumă o vinovăţie colectivă neştiută, expiind un destin de familie incert sau un presupus păcat strămoşesc: „nu mă gândeam că sufăr, îmi înduram suferinţa. îmi ziceam că poate o făcut strămoşii mei sau cine ştie cine din familia mea vreo greşală şi trebuie să spăl io păcatu lor” – 2002:178) şi, mai mult decât atât, explicitează propria sa cenzură interioară: „este imposibil ca omu să-şi deschidă total sufletu. De fapt, nici nu cred că ar fi crezut. De aia mai are şi reţineri, îi este jenă să spună prin ce o trecut.” (178). În mod asemănător, Lena Constante se descoperă limitată de imposibilitatea de a descoperi cuvintele potrivire pentru a traduce experienţa: „un cuvânt din carne. Un cuvânt din sânge. Acest cuvânt nu există.” (Constante 1992:10).
Când istoria înseamnă istorisire
Un text complet diferit este consemnat din relatarea orală a Elisabetei Rizea. Aici, totul este personal; istoria „mare” este în întregime umbrită de o „mică” istorie feminină, dar sentimentul de a vorbi în numele celorlalţi, de a scrie un document istoric învinge şi de această dată. Un altfel de mecanism este utilizat aici: în loc să îşi ascundă sau să îşi mascheze subiectivitatea, martorul se referă în permanenţă la o cenzură continuă auto-impusă, de teamă că „ei” vor întoarce din nou istoria împotriva „alor noştri”. Spre deosebire de relatarea Lucreţiei Jurj, destul de narativă şi ordonată cronologic, mărturia Elisabetei Rizea este plină de mărci ale oralităţii: exclamaţii, suspine şi izbucniri în lacrimi sunt înregistrate alături de interjecţii, interogaţii adresate intervievatorilor, imprecaţii, toate întrerupând „Istoria” pentru a lăsa să se vadă „istoria mică”. Autocenzura nu are doar un izvor subiectiv (ca în cazul parţialei „deschideri a sufletului” la Lucreţia Jurj), ci şi unul exterior, mult mai pragmatic, constituit tocmai de faptul că martorul se găseşte în faţa unui public imprevizibil, cu reacţii suspecte. De două ori închisă, bătută în mod repetat până în pragul morţii, Elisabeta Rizea execută – până la decretul din 1964 – o parte din sentinţa ei de douăzeci şi cinci de ani, cu confiscarea totală a averii, în închisorile din Câmpulung, Jilava, Arad, Piteşti, Miercurea-Ciuc, Mislea, unde le întâlneşte, ca deţinute, pe soţiile lui Antonescu, Codreanu, Moţa. Îşi revede soţul – şi el încarcerat politic – cincisprezece ani mai târziu, după „o viaţă de om”, comentează ea cu amărăciune. În 1992, este intervievată de Irina Nicolau şi de Theodor Niţu şi, chiar după toţi aceşti ani, încă se teme de supravegherea Securităţii. Când îşi întâlneşte pentru prima dată intervievatorii, îi întreabă dacă nu cumva sunt membri ai Securităţii. „Mi-e frică”, repetă ea de-a lungul relatării, „ieu cried că v-a luat numărul de la maşină, aşa cried” (Nicolau şi Niţu 1993:22), îşi avertizează documentariştii. În cazul său, sentimentul pierderii este atât de puternic şi teama că întreaga apocalipsă comunistă s-ar putea repeta este atât de acută, încât Rizea explică: „că eu, să ştiu că ies ai noştri, aş spune totu, driept, da nu ştiu doamnă… şi dacă am scăpat de lanţuri şi de doişpe ani de chin, să mă omoare ei acuma? Nu mai dorm aici. De-acuma m-am mutat în camera aia. Că mă împuşcă pe aici, pe fereastră, în pat.” (Nicolau şi Niţu 1993: 22). În cazul său, de asemenea, tonul este complet diferit de cel al Lucreţiei Jurj. Trebuie păstrată dpvada, oamenii trebuie să cunoască adevărul, numai că prezentarea întregii dovezi şi arătarea întregului adevăr trebuie amânate până când victimele închisorilor comuniste nu vor mai putea fi lovite: „şi am şi acuma multe secrete, – se confesează Elisabeta Rizea – da nu le spui până n-oi vedea că mor, să chiem fetele să le spui, să ştie măcar ele… că uite, doamnă, nu ştii cu cine vorbeşti şi s-aude şi te-mpuşcă. Vorba aia, am scăpat eu de primu glonţ – şi să mi-l dea ăştia, acuma?” (1993:27-28). Cei care o intervievează observă că istorisirea ei seamănă mai mult cu un ţipăt prelung decât cu o naraţiune. Lipsa ei de coeziune narativă se datorează cu siguranţă, între altele, autocenzurii constante: „să tăcem. Vorbesc altădată.” (1993:71), întrerupe ea la un moment dat un fir rememorativ.
Note:
[i] În schimb, povestirea Aniţei Nandriş-Cudla – deşi începe de la istoria familiei şi a satului – este plină de detalii foarte personale ale copilăriei, cu amintiri extraordinar de vii şi de colorate, care contribuie la realizarea „efectului de real” al textului. De exemplu: „mă gândesc, ia să gust, poate a fi gata şi ieu cu lingura să gust. Carnia încă nu-i fiartă dar mai trebuie oliacă de sare. Şi mă scol de pe scaunel să caut saria şi în timpul ista cât am mers după sare vine un plumb pe feriastră şi merge drept în plită, farmă ulcica în care fierbe puişoru. S-a împrăştiet şi ulcica şi focu. De nu mă sculam în momentul cela să caut saria, mă prăvăliam şi eu lângă plită. Iacă ce însiamnă norocul omului, dacă nu-i ciasu lui de moarte.” (Nandriş-Cudla 1991:21)
[ii] Este semnificativă greutatea pe care Lucreţia Jurj o acordă în relatarea ei coeziunii de grup, mai ales în ordinea încercării sale de a vorbi dincolo de propriile interese ori justificări, precum şi în ordinea încercării sale de a disipa o vinovăţie colectivă probabilă: „noi n-am speriat pă nimeni cât am stat în munte. Unii o mai şi vorbit, da nu puteai să le reproşezi ceva. Nu erau de condammnat dacă spuneau ce ştiu, că doară la cât îi bătea… era şi greu să tacă, să nu spună. Nu erau de condamnat! O fost foarte curajoşi oamenii din Răchiţele. Tare curajoşi! Săracii oameni!” (Jurju şi Budeancă 2002:133). De asemenea, în istorisirea Elisabetei Rizea, evitarea responsabilităţii pentru moartea partizanilor este grija ei primordială „i-a împuşcat, i-a împuşcat, m-a împuşca poate şi pă mine, da să nu hiu io vinovată” (Nicolau şi Niţu 1993:62). Cu toate acestea, când îşi aminteşte de cei care au trădat sub tortură, Elisabeta Rizea îi absolvă: „săraca, i-a fost frică… da io n-am putut. Mi-a dat drumu după şase ani şi puteam să fac numai patru. Nu-mi pare rău.”(65).
[iii] Istorisind cum cumnata ei i-a trădat din prea mare credulitate, Lucreţia Jurj este foarte fermă: „de ce să mai ocolesc, că ăsta-i adevăru şi adevăru trebuie să fie cunoscut chiar dacă doare. Ăsta-i cel mai important lucru.” (2002:148).
Fragmentul urmeaza sa apara in ultimul nr. “Steaua”. Textul integral, in engleza, a aparut in “Caiete Echinox”, nr. 15/2009, intitulat Memoires de prison/ Prison Memoirs.
