… a apărut în România literară, urmează să iasă și în versiunea electronică și este semnată de Alex Goldiș:
„Socialismul (à la) Pop
Una dintre surprizele acestui an în materie de proză vine de la Doru Pop, conferențiar la Facultatea de Teatru și Televiziune din Cluj și autorul mai multor studii despre media. Spun surpriză pe de o parte pentru că niciuna dintre calitățile eseistului și ale cadrului didactic nu transpar în literatură (așa cum se întâmplă adesea) și, pe de altă parte, pentru că volumul se dovedește a fi altceva/ mai mult decât îl recomandă coperta. Titlul, O telenovelă socialistă, e neinspirat și a fost ales, probabil, din rațiuni comerciale, ceea ce înseamnă că, după Născut în URSS, Băiuțeii, Cartea roz a comunismului sau Sunt o babă comunistă!, „epoca de aur” a devenit un subiect profitabil pe piața ideilor literare.
E drept că, măcar din unghiul surprinderii burlești-umoristice a cotidianului comunist, cartea lui Doru Pop vine în siajul celor de mai sus. Acțiunea, relatată tot la persoana întâi, mustește de detalii „socialiste” care de care mai savuroase, relatate vioi, când cu inocența copilului, când cu malițiozitatea adultului. Cartea are un ritm trepidant și, deși e compusă din micro-narațiuni ce pot fi citite și separat, ea pare a fi fost scrisă dintr-o singură suflare. Fără a-și pierde timpul cu teorii metafizice despre rostul existenței, „Doru” încearcă să-și elucideze retrospectiv, într-o parodie de Bildungsroman, sensul maturizării și „secretul masculinității”: „Asta am făcut în toți acești patruzeci de ani. Am căutat pretutindeni bărbăția. Am încercat să aflu ce înseamnă să fii bărbat și am eșuat de fiecare dată. Am pierdut tată, bunic, tată vitreg, unchi, veri și prieteni. Dar bărbăția n-am găsit-o”. A regăsit, în schimb, gustul unei lumi pierdute, în care iluziile socialismului făceau casă bună cu iluziile copilăriei. Căci, dacă pentru Vasile Ernu filtrul copilăriei reprezenta un pretext pentru construirea unui discurs de tip nostalgic, romanul lui Doru Pop renunță la orice fel de tezism. Titlul n-ar trebui să înșele: O telenovelă socialistă nu mai reface, ca Născut în URSS, datele unei copilării socialiste, ci spune povestea copilului universal – plasată în comunismul românesc din anii ʼ70-ʼ80.
E drept că pasajele în care „interesele” naive ale copilului se ciocnesc violent de „misiile” majore ale Partidului sunt pline de culoare. În loc să se pregătească asiduu, ca alți tovarăși de vârsta lui, pentru a deveni „a working class hero”, micul Doru e un mini-disident fără program, chiar și numai pentru că atentează mereu la „bunuri obștești” din GOSTAT, reșouri nefinisate sau monede din cabinele telefonice publice. Nici modelele morale nu sunt extrase din imaginarul socialist, ci, vai, tot din cultura pop. Adolescentul se uită la filme cu Bruce Lee și Arnold Schwarzenegger, își pilește dinții să semene cu John Lennon sau își occidentalizează frizura cu lapte pe post de gel. În cuvintele lui, „cu toate că nu știam cine eram, știam cine voiam să fiu”. De un haz nebun, căci narațiunea lui Doru Pop îmbină autoironia fină cu stilul cel mai mucalit, sunt pasajele despre concursul de reciclare sau despre schimbul de ilustrații pornografice. Acestea din urmă nu se vindeau aleatoriu, ci, explică cu mult tact prozatorul, conform unor reguli cunoscute de toată lumea și respectate cu strictețe: „O poză din partea cu dezbrăcatul te costa cinci lei, tocmai atunci apăruseră fisele de aluminiu de cinci lei, ceea ce făcea foarte simplă tranzacționarea de pornografie. Până ajungeai la secvențele cu adevărat importante, unde cetățenii mustăcioși le spuneau domnișoarelor «che bella ficina stretta hai”, prețul creștea exponențial, direct proporțional cu numărul de poziții în care se aflau personajele. Gemenii nu erau lacomi, erau dispuși la schimburi. De exemplu, dacă aveai ceva imagini decupate de prin reviste iugoslave, aveai șansa unei diversificări, se făceau schimburi de «unu la unu», respectiv «țâțe și buci, pentru țâțe și buci», fără nici un fel de excepții de la regulă. În plus, nu se acceptau poze din revistele de la noi, indiferent dacă erau din Cinema-uri sau din alte reviste de modă ori de film din anii ʼ70, când mai găseai câte o Lolobrigida sau o Brijibardo mai despuiate”. Romanul e plin de astfel de dări de seamă, imposibil de exemplificat în spațiul unei cronici. Ce trebuie subliniat, în schimb, e ritmul extrem de alert al romanului. Nicăieri nu se oprește naratorul pentru a formula teze abstracte sau pentru a împărți, apodictic, în bune și rele, valorile acestei lumi. Din punctul de vedere al respingerii sentimentalismului și al aurei metafizice, cartea e tot ce poate fi mai îndepărtat de stilul propriu-zis telenovelistic. Retorica e directă și frustă, lipsită cu totul de fasoane livrești sau edulcorante à la Filip Florian. Prin transcrierea nudă a acțiunii și a limbajului de mahala (cartier?) din comunism, Doru Pop e mai apropiat, în schimb, de Dan Lungu din zilele lui bune, dinainte ca prozatorul să scoată socialismul romanesc la export. Singurele momente „didactice” sunt intermezzo-urile de înțelepciune neaoșă ale finului Rebeleș, decupate de prozator contrapunctic, în momente de detensionare a acțiunii. În rest, narațiunea lui Doru Pop e pusă permanent pe fast forward, transformând o epocă „în care nu se întâmpla nimic” într-o lume densă și vie, cu aspect de benzi desenate.
Probabil că cea mai mare reușită a romanului rămâne, însă, scăldarea așa-ziselor comuniste în apele mai largi ale „general-umanului”. Deși, numit atât de bombastic, el nu se lipește nicicum imaginarului terre-a-terre din O telenovelă socialistă. Fără a lăsa urâtul sau nostalgia să pătrundă decât rareori, prin crăpăturile acestei lumi extrem de compacte – galopul narațiunii e, fără îndoială, o formă de terapie –, prozatorul scrie pasaje remarcabile despre formatorii săi, personalități bine conturate. Micul Doru are, în același timp, mai mulți tați și mame. Bărbații sunt, cel mai adesea, modele de tandrețe – începând cu Tătica, cantorul-Tarzan, cu puternicul unchi Lelu și încheind cu miștocarul naș Rebeleș. În schimb, „mamele”, leoaice, se întrec în a aplica o educație cât mai severă adolescentului. Câte o scenă familială care amestecă delicatețea cu cruzimea dă seama de întreaga capacitate a prozatorului, pe cât de bun și jovial povestitor, posesorul unui umor irezistibil, pe atât de grav (și, cum să zic, impudic) observator al dramelor de zi cu zi. Iată cum e descrisă o vizită la apriga nașă Sanda acasă, cu câteva zile înainte de moartea femeii: „După una dintre partidele de table pe care le-a câștigat, mi-a făcut semn că are nevoie de oliță. Am privit-o rușinat, iar ea a clipit înțelegător. S-a așezat liniștită pe spate, i-am desfăcut capotul și i-am ridicat pijamaua. Carnea îi stătea moale pe oase și petele care se formaseră de-a lungul venelor arătau starea în care se afla […] Am împins încet oala metalică, de fapt o tigaie cu bot ascuțit și bont, sub fesele ei crâmpoțite de boală. Și-a făcut nevoile și s-a uitat rugător la mine. Trebuia să o șterg. I-am ridicat puțin trunchiul și am luat hârtia igienică între degete. Atunci am simțit cum pubisul ei emana, chiar și așa, chiar și acolo, o putere, o forță și o energie care nu veneau din carne, care nu veneau din trup. Aceea era femeia pe care o iubisem și o respectasem toată viața”.
De altfel, pe măsură ce avansăm în roman (și eroul se maturizează) nu doar iluzia socialismului glorios e lăsată în urmă, ca una dintre nenumăratele iluzii ale copilăriei, ci și iluzia sensului ultim al lumii. Umorul se transformă pe nesimțite în sarcasm și ură, iar molipsitoarea bună-dispoziție lasă loc depresiei. Încă un semnalment, acesta, că nici măcar în sens (auto)ironic Doru Pop n-a scris o telenovelă, ci un roman complex, capabil să alterneze sensibil registre și să modifice așteptări. O primă carte de proză pe lista mea scurtă de anul acesta.”
