
Sub titlul Divanul scriitoarei a apărut săptămâna aceasta volumul pe care l-am coordonat, după moșmondeli și obstacole nesfârșite, la Editura LIMES. Sper să vă placă și să-l cumpărați din librării (20 de lei) sau direct de la: edituralimes@yahoo.com (15 lei).
Sau îl puteți câștiga chiar de la mine (pun la bataie 1-2 exemplare, max., într-un CONCURS ad-hoc cum am învățat că poți face de la Alex Moldovan, mulțumescu-i), comentând convingător DESPRE cum se deosebesc scriitoarele de scriitori. Nu se acceptă răspunsuri de genul: ele poartă roz și ei albastru!
În Divanul scriitoarei, autoare sunt: Ioana Nicolaie, Rodica Braga, Ruxandra Cesereanu, Dora Pavel, Doina Ioanid, Gabriela Melinescu, Mariana Codruţ, Ana Maria Sandu, Simona Popescu, Letiţia Ilea, Elena Pasima, Magda Cârneci, Angela Marinescu şi Iolanda Malamen, eu am scris doar următoarea
Lămurire
Volumul de față este rezultatul unei investigații asupra felului în care scriitoarele din România îşi gestionează identităţile. Este important de văzut dacă, din punctul de vedere al proiecţiei de sine, scriitoarele din România se percep armonios sau antagonic şi mai ales dacă li se pare necesar să problematizeze relaţia dintre existenţa lor publică şi cea privată, dintre creaţia artistică şi viaţa domestică – relații, după cum se va vedea, cu nesfârșite complicații și nuanțe. Relevanţa investigaţiei este de domeniul evidenţei: ea ar facilita apariţia unui context în care, pe lângă vocea creatoare, să se audă şi o altă voce, pentru unele dintre ele socială, pentru altele de o intimitate niciodată comunicată în textul artistic, oricum, o voce impresionant confesivă şi profund personală.
Scriitoarea, ca și femeia-artist în general se mai confruntă încă în România (cu contururile ei paradigmatice atât de tradiționale) cu o anumită formă de presiune publică: aceea a obligației de a alege. Nu între „suflet” și „trup”, ca în Giudețul… cantemirian, ci între creație și rolurile atașate prin tradiție femeii. Dacă nu își precizează alegerea tranșantă pentru unul sau altul dintre modurile existențiale amintite, femeia care scrie ridică frecvent suspiciuni de impostură, deopotrivă în tabăra tradiționaliștilor și în aceea a creatorilor de cultură. Nu implic aici o judecată obligatoriu misogină, ci un reflex de gândire mult mai comun, în virtutea căruia hibrizii și atipicitatea tind să fie suprimate în favoarea genului unic. Problema asumării unei „camere numai a ei”, cum îi recomanda Virginia Woolf femeii-scriitor este încă vizibilă în mărturiile scriitoarelor, la diferite niveluri și sub diverse forme. În acest fel, scriitoarea intră în câmpul semantic al Celuilalt. Alter prin definiție, termen non-familiar, străină și diferită, scriitoarea nu poate fi niciodată apropriată cu adevărat. În numărul dublu 5-6 din 2001 al revistei „Steaua”, Ruxandra Cesereanu deschidea o anchetă printre scriitoare asupra raportului „Masculin vs. feminin în literatura română”. Răspunsul Aurei Christi identifica acolo „femininul” cu „iubirea de luptă”, metaforizând astfel tocmai natura activă a alegerii femeii care scrie: “iubesc acele clipe mirabile şi aspre, în care simt cum între coaste, metaforic vorbind, se adună un ‘ghem’ extrem de puternic, probabil un personaj ce este mult mai puternic şi da, mult mai înţelept decât pot fi eu însămi: am botezat acel personaj, din instinct cultural, Străinul. El, Străinul acesta drag, pururi neînţeles, apare ades în poemele mele; are o voce pe care aş recunoaşte-o din zeci, sute de voci…”.
Indiferent dacă oferim sau nu credit existențial mitului femeii înzestrate cu o facultate specială, suplimentară, aceea de a dori şi de a avea puterea să îngrijească de altul, nu putem nega existenţa unei cvasi-universale tradiţii care a (pre)ocupat-o pe femeie de problemele altuia: ale copilului, ale bărbatului, ale părinţilor etc., repartizându-i preț de o istorie întreagă, aproape exclusiv, misterele îngrijirii de altul (tratate în eticile maternaliste și în cele feministe sub specia lui care-taking). Nu este deci de mirare că propunerea (făcută de feminismul radical) de a renunţa la unul dintre puţinele talente recunoscute, cultivat până la limita geniului, este privită cu scepticism. Prin ea, feminismul pare să atenteze la însăşi valoarea şi valorizarea diferenţei, esenţiale pentru supravieţuirea femeii în Est. în ciuda acestei rezistenţe la demersul feminist, nu putem ignora faptul că, în România de azi, discursurile grupurilor predominant masculine (de obicei congruente cu sediile puterii, în orice formă s-ar manifesta aceasta: politică, socială, intelectuală, producătoare de artă sau de bunuri de consum) construiesc o femeie debilă, un fel de bărbat imperfect pe care adevăratul bărbat îşi asumă să o aducă pe calea cea bună, să o “salveze”: de sărăcie, de prostie, de hula celibatului şi de alte păcate (reale sau inventate). Femeile care au pătruns în cercurile de putere politică, economică sau socială sunt – după cum observă chiar feminiștii – prea frecvent decorative, acționând adesea ca pioni ai unor mentori masculini sau, încă și mai grav, chiar încurajând dezinteresul acestora față de regândirea acțiunii sociale după urgențele diferențelor de gen. România este adesea, chiar în cercurile sale cele mai elitiste, “un mediu misogin”, care demonizează femeia pentru gafa de a se fi născut femeie: “numai în Occident mi-am dat seama că faptul că nu m-am născut femeie nu înseamnă, necesar, că aş fi un handicapat” (Marta Petreu).
În cel mai bun caz, femeia poate spera să fie discriminată pozitiv, adică să beneficieze de “galanteriile” pe care Simona Popescu le aşază sub semnul unei “frustrări libidinoase”, însă oricum nu poate merge cu îndrăzneala până la a pretinde să fie percepută prin prisma efectelor vieţii şi ale trecerii sale prin lume, în loc să fie proiectată aprioric într-o definiţie precis orientată, în care se împletesc “gingăşii, patetisme, mai nou visceralităţi mesmerizante, cruzimi estetico-erotice de manta religiosa etc.”. Se pare că literatura română, precum cultura română în general, are o predispoziţie genetică pentru un sexism de substanţă: în expresia Doinei Jela, care îşi ia drept pildă o scenă celebră dintr-un nu mai puţin celebru roman de dragoste românesc, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, “îndrăgostitul din romanul românesc iubeşte dispreţuind, femeia trece mai întâi prin purgatoriul filosofiei kantiene înainte de a fi partenera demnă de comunicare completă”.
Dacă în Occident feminismul este o etichetă sigură a liberalismului intelectual, el este la noi una de lipiciul căreia ne ferim cu destulă oroare. Dintre zece scriitoare chestionate în ancheta amintită, cinci se feresc de anatema militantismului repetând explicit formularea “nu sunt o feministă”, ca preambul al intervenţiilor lor despre feminin şi masculin, în vreme ce, dintre celelalte, doar una spune că “poate fi considerată feministă” (deci mai degrabă că eticheta nu o deranjează, şi nu că se regăseşte în ea cu necesitate). De aceea, o femeie care alege în România de astăzi să nu facă o opţiune fermă între carieră şi familie, respectiv între „creație” și „natură”, este percepută în termenii Celuilalt atât de către cei pentru care performanţa profesională este un scop în sine, cât şi de către acelea pentru care procrearea şi investiţia procreativă pure şi simple se transformă – la fel de exclusivist – în raţiune ultimă a fiinţei. “întâmplările pântecelui meu păreau, pentru mulţi, să fi pus în pericol, zdruncinând, buna funcţionare a creierului meu”, spune Sanda Cordoş. Unul dintre clişeele de receptare care apare cel mai frecvent în relatările femeilor care au contrariat un tipar falocratic al gândirii sau al culturii dezvăluie că acceptarea lor a depins de măsura în care au devenit, ele însele, bărbaţi virtuali (clişeul îşi are contrapunctul în transformarea bărbaţilor în femei în contexte perdante: în vreme ce o femeie “care gândeşte ca un bărbat” s-a simţit aproape întotdeauna măgulită, un bărbat “care procedează ca o femeie” a ştiut că e cazul să se simtă lezat de remarcă). “Orice femeie cu bune rezultate ale minţii sale a fost confundată, măcar o dată, cu un bărbat deştept […] nu în comparaţie cu un bărbat anume, ci în comparaţie cu Bărbatul generic care este lăsat după cum se poate observa cu uşurinţă cu o minte îmbelşugată” (Sanda Cordoş). Puse să mediteze la soluția acestei crize de percepție, scriitoarele intervievate nu invocă nicio clipă feminismul, iar acest volum nu-și propune să justifice sau să interpreteze opțiunea lor, ci să umple un deficit expozitiv. Simona Popescu recunoaşte “nevoia unei solidarităţi feminine, nu împotriva a ceva, a bărbaţilor, ci pur şi simplu”, Sanda Cordoş avertizează că “nu ridicând baricade, nu pornind o luptă vom rezlva conflictele dintre noi, ci învăţând să ne asumăm diferenţele”, Aura Christi se desolidarizează de feminism şi de “diversele încăierări pentru drepturile femeii”, pentru recunoaşterea “egalităţii cu iluştrii reprezentanţi ai aşa-zisului sex tare”, dar se declară “în esenţă o luptătoare, adică o iubitoare de luptă”, Ana Blandiana reformulează disciminarea nu în termeni de “bărbat şi femeie”, ci de “victimă şi călău” sau “prizonier politic şi temnicer”, deci mută atenţia dinspre “problemele specifice femeilor” spre “probleme mai grave, de viaţă şi de moarte”.
Pornind de la aceste constatări, am rugat câteva scriitoare să răspundă la o anchetă cu 36 de itemi, prin care am încercat să circumscriu prejudecăţile cele mai frecvent asociate cu femeia care scrie, problemele tradiţionale sau mai puţin tradiţionale ale „femeiescului” şi ale „feminităţii”. Accentul este pus dinadins mai ales pe detaliile existenței „minore”, dar și pe posibilele predilecții (tematice, discursive) care l-ar putea detașa pe scriitorul-femeie de scriitorul generic (iertată să-mi fie incorectitudinea politică a expresiei). Divanul scriitoarei constituie prima parte a colecției, în egală măsură divan psihanalitic, introspectiv, lejer prietenesc dar și contemplare, problematizare, „giudeț”. În partea a doua, intitulată Camera de creație, am alcătuit, din bucăţile de proză sau din poemele (inedite sau deja publicate) pe care scriitoarele le-au considerat drept cele mai reprezentative din propria creaţie (în contextul acestei discuţii), un catalog de identităţi scriitoriceşti feminine. Singura excepţie o reprezintă poeta Angela Marinescu, din creația căreia am ales eu însămi un poem, cu acordul domniei sale, pentru că răspunsul său – deşi eludând întrebările anchetei – mi s-a părut prea important pentru a fi lăsat la o parte.
Nădăjduiesc că volumul nu va fi citit ca manifest al unei rezervații sexuale, și nici ca un proiect neapărat feminist. Dimpotrivă, criteriul selectiv a fost reprezentativitatea scriitoarelor chestionate, precum și accesul meu la ele, iar nu alcătuirea unei expoziții monocromatice. Astfel, au intrat în colecție atât atitudini tradiționaliste, cât și unele feminist radicale sau cu totul nonconformiste. Rezultatul este în măsură să descurajeze orice încercări de generalizare asupra „scrisului feminin” sau – încă și mai riscant – asupra „scriitoarei” din România de astăzi.
Ce crede