Tragedia antică reloaded

Recent, Attila Bartis m-a drogat cu Tihna lui (Paralela 45, 2001, în traducerea Anamariei Pop). N-am putut să mă desprind de lectură toată sâmbăta aceea, ca lovită de boală. Până la pagina 100 mi s-a părut genial, după – au intervenit niște episoade de promiscuitate sexuală alternate cu cele de extaz sexual care nu mi s-au părut la fel de entuziasmante (poate numai din cauză că sunt suprasaturată de eroticisme și pentru că am început să „punctez” romanele – foarte puține – care reușesc și fără hitul sexual. Chiar: nu se mai pot scrie romane geniale astăzi fără ingredientul sexual, cu care mergi „la sigur”?). Totuși, aici nu puteau lipsi: romanul rescrie epic tragedia antică (poate trilogia lui Eschil, Orestia, ar fi modelul cel mai apropiat). Oreste și Electra au devenit scriitorul și geamăna lui, Judit Weer, mama Clitemnestra este jucată de actrița fatală (la propriu și la figurat) Rebeka Weer (nu întâmplător, rolul Iocastei îi iese cel mai prost pe scenă, cel mai reprezentativ fiind rolul Cleopatrei, din care are loc și incestul), tatăl Agamemnon este o mare absență și este înlocuit în triunghiul amoros nu cu un alt bărbat, ci cu o altă femeie, ea însăși malefică (Eva Jordan).

Din cauză că repetă schema tragediei grecești, epicul capătă un soi de gratuitate, fără să devină irelevant: se vede că Bartis este un romancier pursânge la două niveluri: stilistic (are pagini întregi absolut perfecte, la care îți dai seama că a gândit și pe față și pe dos) și narativ, după felul în care știe să dozeze povestirea, derulând-o după toate regulile epice, chiar dacă îți devine clar de la bun început că personajele vor muri pe capete și că miza nu e la „ce se întâmplă”. Câteva vise repovestite preiau delirul personajului, fără să destrame cu totul story-ul în delirionism, mai degrabă pentru a face un soi de fotografii sufletești care țin loc de dezvoltări secundare. Dacă mama este actrița absolută, ca să nu spun ultimă, o mamă teribilă din stirpea Medeei, iar noul Oreste ajunge scriitor oarecum în pofida lui, la încurajările iubitei Eszter, Electra-Judit este ființa muzicală și întâia sacrificată (mi-a amintit, fără prea mare legătură, de omul muzical al lui Cărtărescu din Nostalgia). Un rol episodic memorabil face preotul pe care cred că-l mai regăsim la Atilla Bartis și ulterior (lui i se întâmplă să ia de pe raft Confesiunile lui Augustin în locul Măgarului de aur, al lui Apuleius și tot destinul său se schimbă de acolo), fără ca apariția lui să modifice pozitiv derularea implacabilă (cum altfel?) a moirei postmoderne. De ce m-am gândit în momentul acesta la ultimul roman al lui Dan Lungu n-aș putea ști… Poate pentru că avem și aici un fel de Cum să uiți o femeie, de alt calibru.

Între lecturi din Kant, Dostoievski și ingratul Thomas Mann, scriitorul-Oreste încheie cu „cerul înstelat care-i deasupra”, ceea ce i se pare „foarte puțin”. Așa că este imposibil să nu recunoști, la capăt, că ultimul mare roman despre legea morală vine din Ungaria de astăzi, de la foarte mică distanță de noi. Iată și unul dintre pasajele mele preferate: „Iar a doua zi a primit o Lună plină și s-a bucurat. Am căutat craterele care au nume ungurești, am căutat unde a aselenizat Apollo, unde a fost Zona Tihnei, apoi globul lunar s-a rostogolit peste pântecul ei, a urmat traseul coapselor strâns apropiate, a ocolit hainele aruncate pe covor, cele două pahare și tava cu prăjituri, a împins mai încolo o mandarină ca să poată ocoli tabla de șah, veche de două sute de ani, pe care am primit-o în loc de Prunc, apoi, printre hârtiile satinate care foșneau discret, s-a rostogolit înapoi sub stelele lumânărilor de pe crengile bradului. Dar până la imponderabilitate nici ea, nici eu. Albia Tihnei, a Mării Tranquillitas, s-a umplut cu sudoare terestră, apoi am tăcut.” (p. 168)

De cine ne amintim dacă ne întreabă cineva pe stradă

Prietenul Mihnea mi-a cerut la un moment dat o reacție la rezultatele unei anchete publice printre români, care-l dădea pe Păunescu absolut campion la „categoria scriitori români cei mai cunoscuți” sau cam așa ceva. Lui nu i-a mai fost de trebuință răspunsul, așa că-mi permit să-l dau aici, în continuarea poveștilor noastre anterioare.

 

” Mi-ar fi placut sa stiu exact cum sunau intrebarile sondajului inainte sa-ti raspund. Vad ca era vorba totusi despre „personalitati publice”, poate scriitorii erau inclusi intr-o categorie. Oricum, rezultatul mi se pare mai degraba ridicol decat tragic. Globalizarea a adus deja dupa sine un dezinteres fata de cultura scrisa in toata lumea, scriitorii si-au pierdut peste tot vizibilitatea publica sau, mai degraba, vizibilitatea lor publica nu este direct proportionala cu performanta lor estetica nici prin alte parti. Totusi,

1.nu-mi pot ascunde surpriza de a-l vedea pe Paunescu surclasandu-l, chiar in aceasta ordine a vizibilitatii publice, pe un Dinescu: primul era foarte vizibil inainte de ‘89 si a ramas si putin dupa ‘90, dar astazi ma tem ca nu este deloc asa cum „iese” in sondaj (aici imi permit sa suspectez un anumit viciu de selectie a esantionului reprezentativ in raport cu varsta). Pe ecran el este mult mai putin vizibil decat Dinescu, iar in presa cred ca il surclaseaza Cartarescu (repet: strict in ordinea expunerii publice).

2.nu ma mira absolut deloc neincluderea unor scriitori mari (confirmati de critica), pentru ca sondajele de acest tip evidentiaza o preferinta a publicului foarte larg, nu una a elitelor culturale. Sa luam aminte la procentul urias de respondenti care nu au avut niciun nume la dispozitie sau care au avut un singur nume la dispozitie (si acesta, ma tem, nu in urma stabilirii unei ierarhii personale de lectura). Or, in contextul in care conduci un atare sondaj printre oameni care nu citesc, e normal ca vei ajunge la rezultate aberante si complet nereprezentative cultural (valoarea de reprezentativitate a sondajului consta in faptul ca el semnaleaza, a cata oara, ca romanii nu citesc si ca nu-si cunosc scriitorii).

3.mi se pare inexplicabila slaba pozitionare a autorilor de paraliteratura de consum precum Pavel Corut, care era, pana de curand, campionul publicului amator de telenovele si de paramisticisme. Sa insemne asta ca romanii nu mai citesc nici literatura de consum? Ca au comutat cu totul pe telenovelele de la TV? Sau ca au migrat catre o zona non-autohtona a literaturii de consum, catre traduceri? Nu stiu ce sa spun.

Cu alcatuirea de topuri m-ai angoasat rau de tot, eu fiind Balanta si transand cu mare dificultate judecatile astea „de top”. Mi-am muncit creierii mai ales pentru cei cinci all time favourites, este criminal sa faci aceasta selectie. Mi-e clar ca topul ar incepe (nu axiologic, ci istoric!) cu Ion Budai-Deleanu si s-ar incheia cu Mircea Cartarescu. La mijloc e musai sa stea Mihai Eminescu, iar pentru cele doua locuri ramase sa spun Ion Luca Caragiale si Lucian Blaga, intrand cu barosul si apoi taind cu secera aceasta scara restrictiva. Consider ca toti cinci sunt geniali in sensul cel mai propriu al cuvantului si ca literatura lor a reusit, pe langa excelenta estetica, o mutatie literara (respectiv aparitia lor a „miscat” literatura noastra cu un pas mai departe, modificand fundamental codul ei cultural-genetic). Exceptia o constituie Budai-Deleanu, al carui geniu a ramas fara urmari imediate in cultura noastra, din cauza publicarii si receptarii sale intarziate. In topul meu personal nu intra insa scriitori canonici precum Camil Petrescu sau Mircea Eliade, fata de literatura carora am obiectii impresioniste, nu estetic justificabile.
Pentru topul five al scriitorilor contemporani am fost silita sa iau in discutie exclusiv prozatorii, altfel nu as fi putut sa-l formulez niciodata. In el incap, dupa lungi (si discutabile) deliberari cu mine si cu eurile mele, tot intr-o (dez)ordine non-axiologica si tot functie de capacitatea lor de a influenta vizibil literatura de dupa ei (un cec in alb primeste numai Filip Florian): Mircea Cartarescu, Simona Popescu, Filip Florian, Gabriela Adamesteanu, Stefan Agopian. Am si epuizat cele cinci locuri? E clar ca daca-mi pui aceeasi intrebare saptamana viitoare, raspunsurile mele vor fi altele, parca vad. Cinci nu e un numar bun: trei – treaca-mearga, zece – la fel, dar cinci?”

LATER EDIT: Tocmai am aflat ca s-au inchis 100 de unitati de invatamant din judetul Cluj. Ce rost are sa mai povestim despre lecturi… Cred ca Gheorge Sincai si cu Budai-Deleanu se rasucesc in mormant ca sfarlezele si sunt convinsa ca in felul asta copiii din Marisel, Rachitele sau alte comune celebre de langa Cluj nu vor ajunge prim-ministri in viitorul apropiat. Ce sansa are astazi micul scolar  dintr-una din respectivele comune sa mai faca – oricat de putin – carte? Mi se pare cinismul maxim. Sau una dintre manifestarile cele mai greu de inghitit ale cinismului de stat.

EVEN LATER EDIT: Aud ca printre scolile vizate se afla si scoala de muzica “Augustin Bena”, unde copiii din Cluj pot face muzica de performanta chiar daca urmeaza scoli teoretice, normale, si de unde au plecat in fiecare an olimpici si solisti internationali. Sper ca economia teribila pe care a realizat-o guvernul inchizand scoala de muzica sa merite! Aiurea: va dati seama ca e imposibil!

Cine? Cititorul.

În toată agitația cu cititorul a intervenit de curând agitația suplimentară (lui „nu mai citește nimeni”) care spune că oamenii citesc prea multe tâmpenii, unele de pe bloguri (persoanele și blogurile de față se exclud, cum altfel?). Am aici un răspuns la ancheta revistei „Discobolul” (anchetă coordonată de Adriana Teodorescu), oct.-nov.-dec./2009, intitulată „Despre puterile și slăbiciunile cititorului actual”.

 Cititorul actual nu există. Există tot felul de cititori, unii ireproşabili. Totuşi, în numele reducţiei statistice de la care vă începeţi ancheta, dacă mă gândesc la cititorul “de masă”, i-aş reproşa că este leneş şi destul de snob. Criza lecturii semnalează o criză mai profundă, a interiorităţii: a înlocui efortul creator, relaxarea activă sau delectarea pură aduse de o carte cu relaxarea pasivă oferită de o imagine mereu la îndemână înseamnă a renunţa la o parte din conţinutul tău uman, a nu mai exersa o facultate care te apropia de o realizare “mai” integrală a omului care eşti. Pe de o parte, e absolut firesc: de când suntem pe lume am funcţionat după legea efortului minim, optimizând tehnologii care să ne scutească de trudă şi să ne permită investirea în alte direcţii. Niciodată cartea nu i-a rezistat, pe scară largă, imaginii, iar faptul că imaginea a găsit în sfârşit modalităţile de a cuceri irevocabil redutele literaturii e cu totul explicabil. Seduci mai uşor cu o imagine decât cu un text, ajungi mai uşor memorabil ca figură vizuală decât ca figură retorică. Pe de altă parte, cred că ne ascundem după deget punând vina pe vizual ca să scuzăm lipsa de interes pentru carte: am văzut de curând un material despre „lecturile” vedetelor autohtone. Cu excepţia unei starlete care citea Anna Karenina, a doi manelişti care îl invocau pe Paulo Coelho şi a unui cântăreţ care ţinea minte ceva din liceu despre Rebreanu, aceştia au declarat (mai agramat decât vă reproduc acum) că „nu se ocupă cu din astea”, că „m-a stresat mama cu cititul, ea citea, dar eu nu mai vreau, că prea mă stresa”, că „inteligenţa unui om nu se măsoară după câte cărţi a citit, dacă-i merg afacerile şi se ocupă de ele” şi, în fine, că „sunt foarte ocupaţi şi n-au vreme şi de astea”. Îmi place să cred că este un caz extrem, dar nu-i sigur că este chiar aşa: în urmă cu zece-cincisprezece, oamenii suprinşi în situaţia de a nu putea furniza imediat un nume de autor sau un titlu de carte se ruşinau, pe când cei de azi par mândri de această deficienţă ca de o mare realizare (să ne amintim cu câtă trufie declara Victoria Beckham, ca pe o victorie personală, că n-a citit niciodată vreo carte, nici măcar lecturile şcolare obligatorii). În acest context, mă impacientează puţin faptul că, dintre cei care citesc, mulţi aleg lecturi facile, ghidându-se după moda zilei, şi nu după performanţa estetică sau după gustul personal. Sigur că nu am naivitatea să mi-i doresc pe toţi cititori profesionişti, dar mă gândesc cu tristeţe că aceştia vor muri înainte să fi avut bucuria unei cărţi cu adevărat frumoase.

Părerea mea este că lectura tradiţională, aşa cum o ştim, va rezista oricărui impact vizual, numai că va constitui la un moment dat o formă alternativă de delectare, destul de elitistă. În termenii întrebării dvs., vor fi mai puţini cititori, dar cei rămaşi vor fi foarte rafinaţi. Cred la fel de mult că, la fel cum tehnologiile vizuale au colonizat literatura, şi literatura colonizează deja mediile digitale, reinventându-se. Puterea noastră de creaţie imaginară şi capacităţile noastre interactive sunt deja puse la încercare de ceea ce am numi cu un termen tradiţional “noi specii literare”. Nu cred că literatura trebuie să facă vreo concesie publicului de dragul publicului, acest lucru n-a adus niciodată vreun lucru bun. Ştiu că se poartă compromisul de piaţă, că avem scriitori care scriu pentru a vinde, că există cărţi care vând ca pâinea caldă non-scriitori. Totuşi, cred că literatura în general trebuie să-şi reactualizeze puterea de a vorbi cuiva, fără de care textul rămâne neconvingător. O lume inventată care nu se deschide către nimeni este o lume moartă, iar scriitorii care scriu exclusiv pentru alţi scriitori nu sunt mai puţin vinovaţi decât aceia care n-au luat niciodată o carte în mână: cei din urmă sunt săraci, cei dintâi sunt autosuficienţi.

Eu rămân optimistă în raport cu şansele literaturii şi ale cititorului de astăzi, în parte şi datorită dezvoltării tehnologice: revistele electronice, bazele de date, siturile culturale sunt mult mai accesibile cititorului decât revistele sau dicţionarele pe suport tipărit; documentarea bibliografică (în măsură să constituie în sine, pe vremuri, dovada unei bune competenţe filologice) a ajuns mult mai rapidă şi eficientă, la îndemână, blog-urile sau portalurile culturale facilitează contacte între oameni cu preocupări similare, creează nu numai comunităţi de utilizatori, ci şi comunităţi de cititori performanţi, pentru care viaţa este încă inimaginabilă în absenţa lecturii. Ideea că trebuie să înţelegem epoca digitalizării ca pe o apocalipsă a lecturii este cu totul ridicolă.

Mofturi de smiorcăită

Îi povestesc lui Doru cum, adolescentă fiind, izbucneam în plâns la Adagio-ul lui Albinoni sau la Sonata lunii… Nu pentru că aveam de-mi plâns cine știe ce năcazuri Zburător-related, ci pentru că muream de emoție la combinația aceea de tonuri. Nona mă aude și decretează: „asta-i doar o dovadă de imaturitate. Pe muzica aia nu poți să plângi. Mie nu-mi vine să plâng decât pe muzica aia cu elevii care trec prin pereți (Pink Floyd – n.m.).”

Nici azi nu pot să mă uit fără să plâng ca o midinetă la scena în care Veloso cântă Cucurucucu, în Habla con ella

sau la scena Rebekăi del Rio din Mullholand Drive.

Ambii par să plângă amorul pierdut, dar eu le înțeleg ca niște plângeri despre bocet, pur și simplu, despre faptul că singura reacție adecvată în fața anumitor lucruri este emoția asta, nu „până la lacrimi”, ci de-a dreptul bocită hohotit. Până aici nici nu sunt chiar atât de patetică, dar să mă vedeți la film la Mall, cu frățioara mea, duse ca femeile deștepte să facă mișto de toți și de toate, până ne-au pufnit lacrimile ca pe Mickey Mouse și Tom și Jerry, cu traiectorie hiperbolică vizibilă, până am început să desfacem noi pachete de batiste și să le împărțim între noi și până am ieșit rușinate, cu ochii umflați și cu nasul borcănat și roșu înapoi în Mall, unde n-am știut cum să ne ascundem mai bine de potențiali spectatori cunoscuți. În materie de boceală, n-am nicio jenă, îi jenez doar pe alții… Voi mai știți pe cineva care plânge la filme și la muzică (la cărți n-am mai pățit de când citeam Winnetou și începeam să plâng înainte cu cinci pagini de scena morții. A, da, și am mai plâns la greu la știri… Difuzate TV)…

Men

Totul s-a terminat cu: „Nu vreau să dispari? Cine să ne mai ducă cu bicicleta? Mama?”

De început a început cu discuția pe care am avut-o cu Doru despre cartea lui Guy Garcia, The Decline of Men: How the American Male is tuning out, giving up and flipping off his Future. De la observația istorică simplă că, în urmă cu 300.000 de ani, cromozomul Y conținea informația a 1400 gene și era comparabil ca mărime cu cromozomul X, pe când în prezent este mult mai mititel (cel mai mititel, parcă) și nu mai răspunde decât de 45 gene! La care se adăuga faptul că în ultimii nu-mai-știu-câți ani specialiștii (nu toți britanici, probabil) înregistrează o scădere a cantității de testosteron pe cap de individ masculin cu 1,2% pe an. Astea mi le povestea Doru din cartea pe care o citea (și despre care a postat ceva pe blog), argumentându-mi că și lui i se pare perfect plauzibil ca bărbații să dispară in due time. La care Nona, scandalizată, a spus ce-ați citit, obligându-mă să recunosc (a câta oară) că există lucruri care se asortează mult mai bine cu bărbații (în mod real, probabil că ies cu bicicleta la fel de mult, dar copiii au nevoie să rețină că ăsta-i un lucru pe care îl fac mai ales cu Doru).

Dora Pavel spune ceva la fel de neliniștitor în răspunsul pe care mi l-a dat pentru Divanul scriitoarei: „eu văd în bărbat exclusiv instrumentul bun doar pentru a mă împlini fizic şi pentru a mă ajuta să procreez. Am citit undeva, într-o revistă americană frivolă, că, în timp, bărbatul se va reduce la sex. Mi s-a părut perfect plauzibil.” Utopia all-women-girl-power sau utopia men-for-sex-only? Indiferent, parcă tot identitatea masculină este mai atent vizată de rescrieri viitoare decât cea feminină. Să fie vorba despre sfârșitul aservirii feminine și începutul aservirii masculine? Sigur că ar fi tare plăcut să le dai peste nas machiștilor cu „ia mai slăbește-mă, y micronic cu 45 de gene!”, dar altfel întreb aiurea, nu mi-ar plăcea să trăiesc în niciuna dintre ele.

Go tell your friends!

Sub titlul Divanul scriitoarei a apărut săptămâna aceasta volumul pe care l-am coordonat, după moșmondeli și obstacole nesfârșite, la Editura LIMES. Sper să vă placă și să-l cumpărați din librării (20 de lei) sau direct de la:  edituralimes@yahoo.com (15 lei).

Sau îl puteți câștiga chiar de la mine (pun la bataie 1-2 exemplare, max., într-un CONCURS ad-hoc cum am învățat că poți face de la Alex Moldovan, mulțumescu-i), comentând convingător DESPRE cum se deosebesc scriitoarele de scriitori. Nu se acceptă răspunsuri de genul: ele poartă roz și ei albastru!

În Divanul scriitoarei, autoare sunt:  Ioana Nicolaie, Rodica Braga, Ruxandra Cesereanu, Dora Pavel, Doina Ioanid, Gabriela Melinescu, Mariana Codruţ, Ana Maria Sandu, Simona Popescu, Letiţia Ilea, Elena Pasima, Magda Cârneci, Angela Marinescu şi Iolanda Malamen, eu am scris doar următoarea

Lămurire

Volumul de față este rezultatul unei investigații asupra felului în care scriitoarele din România îşi gestionează identităţile. Este important de văzut dacă, din punctul de vedere al proiecţiei de sine, scriitoarele din România se percep armonios sau antagonic şi mai ales dacă li se pare necesar să problematizeze relaţia dintre existenţa lor publică şi cea privată, dintre creaţia artistică şi viaţa domestică – relații, după cum se va vedea, cu nesfârșite complicații și nuanțe. Relevanţa investigaţiei este de domeniul evidenţei: ea ar facilita apariţia unui context în care, pe lângă vocea creatoare, să se audă şi o altă voce, pentru unele dintre ele socială, pentru altele de o intimitate niciodată comunicată în textul artistic, oricum, o voce impresionant confesivă şi profund personală.

Scriitoarea, ca și femeia-artist în general se mai confruntă încă în România (cu contururile ei paradigmatice atât de tradiționale) cu o anumită formă de presiune publică: aceea a obligației de a alege. Nu între „suflet” și „trup”, ca în Giudețul… cantemirian, ci între creație și rolurile atașate prin tradiție femeii. Dacă nu își precizează alegerea tranșantă pentru unul sau altul dintre modurile existențiale amintite, femeia care scrie ridică frecvent suspiciuni de impostură, deopotrivă în tabăra tradiționaliștilor și în aceea a creatorilor de cultură. Nu implic aici o judecată obligatoriu misogină, ci un reflex de gândire mult mai comun, în virtutea căruia hibrizii și atipicitatea tind să fie suprimate în favoarea genului unic. Problema asumării unei „camere numai a ei”, cum îi recomanda Virginia Woolf femeii-scriitor este încă vizibilă în mărturiile scriitoarelor, la diferite niveluri și sub diverse forme. În acest fel, scriitoarea intră în câmpul semantic al Celuilalt. Alter prin definiție, termen non-familiar, străină și diferită, scriitoarea nu poate fi niciodată apropriată cu adevărat. În numărul dublu 5-6 din 2001 al revistei „Steaua”, Ruxandra Cesereanu deschidea o anchetă printre scriitoare asupra raportului „Masculin vs. feminin în literatura română”. Răspunsul Aurei Christi identifica acolo „femininul” cu „iubirea de luptă”, metaforizând astfel tocmai natura activă a alegerii femeii care scrie: “iubesc acele clipe mirabile şi aspre, în care simt cum între coaste, metaforic vorbind, se adună un ‘ghem’ extrem de puternic, probabil un personaj ce este mult mai puternic şi da, mult mai înţelept decât pot fi eu însămi: am botezat acel personaj, din instinct cultural, Străinul. El, Străinul acesta drag, pururi neînţeles, apare ades în poemele mele; are o voce pe care aş recunoaşte-o din zeci, sute de voci…”.

Indiferent dacă oferim sau nu credit existențial mitului femeii înzestrate cu o facultate specială, suplimentară, aceea de a dori şi de a avea puterea să îngrijească de altul, nu putem nega existenţa unei cvasi-universale tradiţii care a (pre)ocupat-o pe femeie de problemele altuia: ale copilului, ale bărbatului, ale părinţilor etc., repartizându-i preț de o istorie întreagă, aproape exclusiv, misterele îngrijirii de altul (tratate în eticile maternaliste și în cele feministe sub specia lui care-taking). Nu este deci de mirare că propunerea (făcută de feminismul radical) de a renunţa la unul dintre puţinele talente recunoscute, cultivat până la limita geniului, este privită cu scepticism. Prin ea, feminismul pare să atenteze la însăşi valoarea şi valorizarea diferenţei, esenţiale pentru supravieţuirea femeii în Est. în ciuda acestei rezistenţe la demersul feminist, nu putem ignora faptul că, în România de azi, discursurile grupurilor predominant masculine (de obicei congruente cu sediile puterii, în orice formă s-ar manifesta aceasta: politică, socială, intelectuală, producătoare de artă sau de bunuri de consum) construiesc o femeie debilă, un fel de bărbat imperfect pe care adevăratul bărbat îşi asumă să o aducă pe calea cea bună, să o “salveze”: de sărăcie, de prostie, de hula celibatului şi de alte păcate (reale sau inventate). Femeile care au pătruns în cercurile de putere politică, economică sau socială sunt – după cum observă chiar feminiștii – prea frecvent decorative, acționând adesea ca pioni ai unor mentori masculini sau, încă și mai grav, chiar încurajând dezinteresul acestora față de regândirea acțiunii sociale după urgențele diferențelor de gen. România este adesea, chiar în cercurile sale cele mai elitiste, “un mediu misogin”, care demonizează femeia pentru gafa de a se fi născut femeie: “numai în Occident mi-am dat seama că faptul că nu m-am născut femeie nu înseamnă, necesar, că aş fi un handicapat” (Marta Petreu).

În cel mai bun caz, femeia poate spera să fie discriminată pozitiv, adică să beneficieze de “galanteriile” pe care Simona Popescu le aşază sub semnul unei “frustrări libidinoase”, însă oricum nu poate merge cu îndrăzneala până la a pretinde să fie percepută prin prisma efectelor vieţii şi ale trecerii sale prin lume, în loc să fie proiectată aprioric într-o definiţie precis orientată, în care se împletesc “gingăşii, patetisme, mai nou visceralităţi mesmerizante, cruzimi estetico-erotice de manta religiosa etc.”. Se pare că literatura română, precum cultura română în general, are o predispoziţie genetică pentru un sexism de substanţă: în expresia Doinei Jela, care îşi ia drept pildă o scenă celebră dintr-un nu mai puţin celebru roman de dragoste românesc, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, “îndrăgostitul din romanul românesc iubeşte dispreţuind, femeia trece mai întâi prin purgatoriul filosofiei kantiene înainte de a fi partenera demnă de comunicare completă”.

Dacă în Occident feminismul este o etichetă sigură a liberalismului intelectual, el este la noi una de lipiciul căreia ne ferim cu destulă oroare. Dintre zece scriitoare chestionate în ancheta amintită, cinci se feresc de anatema militantismului repetând explicit formularea “nu sunt o feministă”, ca preambul al intervenţiilor lor despre feminin şi masculin, în vreme ce, dintre celelalte, doar una spune că “poate fi considerată feministă” (deci mai degrabă că eticheta nu o deranjează, şi nu că se regăseşte în ea cu necesitate). De aceea, o femeie care alege în România de astăzi să nu facă o opţiune fermă între carieră şi familie, respectiv între „creație” și „natură”, este percepută în termenii Celuilalt atât de către cei pentru care performanţa profesională este un scop în sine, cât şi de către acelea pentru care procrearea şi investiţia procreativă pure şi simple se transformă – la fel de exclusivist – în raţiune ultimă a fiinţei. “întâmplările pântecelui meu păreau, pentru mulţi, să fi pus în pericol, zdruncinând, buna funcţionare a creierului meu”, spune Sanda Cordoş. Unul dintre clişeele de receptare care apare cel mai frecvent în relatările femeilor care au contrariat un tipar falocratic al gândirii sau al culturii dezvăluie că acceptarea lor a depins de măsura în care au devenit, ele însele, bărbaţi virtuali (clişeul îşi are contrapunctul în transformarea bărbaţilor în femei în contexte perdante: în vreme ce o femeie “care gândeşte ca un bărbat” s-a simţit aproape întotdeauna măgulită, un bărbat “care procedează ca o femeie” a ştiut că e cazul să se simtă lezat de remarcă). “Orice femeie cu bune rezultate ale minţii sale a fost confundată, măcar o dată, cu un bărbat deştept […] nu în comparaţie cu un bărbat anume, ci în comparaţie cu Bărbatul generic care este lăsat după cum se poate observa cu uşurinţă cu o minte îmbelşugată” (Sanda Cordoş). Puse să mediteze la soluția acestei crize de percepție, scriitoarele intervievate nu invocă nicio clipă feminismul, iar acest volum nu-și propune să justifice sau să interpreteze opțiunea lor, ci să umple un deficit expozitiv. Simona Popescu recunoaşte “nevoia unei solidarităţi feminine, nu împotriva a ceva, a bărbaţilor, ci pur şi simplu”, Sanda Cordoş avertizează că “nu ridicând baricade, nu pornind o luptă vom rezlva conflictele dintre noi, ci învăţând să ne asumăm diferenţele”, Aura Christi se desolidarizează de feminism şi de “diversele încăierări pentru drepturile femeii”, pentru recunoaşterea “egalităţii cu iluştrii reprezentanţi ai aşa-zisului sex tare”, dar se declară “în esenţă o luptătoare, adică o iubitoare de luptă”, Ana Blandiana reformulează disciminarea nu în termeni de “bărbat şi femeie”, ci de “victimă şi călău” sau “prizonier politic şi temnicer”, deci mută atenţia dinspre “problemele specifice femeilor” spre “probleme mai grave, de viaţă şi de moarte”.

Pornind de la aceste constatări, am rugat câteva scriitoare să răspundă la o anchetă cu 36 de itemi, prin care am încercat să circumscriu prejudecăţile cele mai frecvent asociate cu femeia care scrie, problemele tradiţionale sau mai puţin tradiţionale ale „femeiescului” şi ale „feminităţii”. Accentul este pus dinadins mai ales pe detaliile existenței „minore”, dar și pe posibilele predilecții (tematice, discursive) care l-ar putea detașa pe scriitorul-femeie de scriitorul generic (iertată să-mi fie incorectitudinea politică a expresiei). Divanul scriitoarei constituie prima parte a colecției, în egală măsură divan psihanalitic, introspectiv, lejer prietenesc dar și contemplare, problematizare, „giudeț”. În partea a doua, intitulată Camera de creație, am alcătuit, din bucăţile de proză sau din poemele (inedite sau deja publicate) pe care scriitoarele le-au considerat drept cele mai reprezentative din propria creaţie (în contextul acestei discuţii), un catalog de identităţi scriitoriceşti feminine. Singura excepţie o reprezintă poeta Angela Marinescu, din creația căreia am ales eu însămi un poem, cu acordul domniei sale, pentru că răspunsul său – deşi eludând întrebările anchetei – mi s-a părut prea important pentru a fi lăsat la o parte.

Nădăjduiesc că volumul nu va fi citit ca manifest al unei rezervații sexuale, și nici ca un proiect neapărat feminist. Dimpotrivă, criteriul selectiv a fost reprezentativitatea scriitoarelor chestionate, precum și accesul meu la ele, iar nu alcătuirea unei expoziții monocromatice. Astfel, au intrat în colecție atât atitudini tradiționaliste, cât și unele feminist radicale sau cu totul nonconformiste. Rezultatul este în măsură să descurajeze orice încercări de generalizare asupra „scrisului feminin” sau – încă și mai riscant – asupra „scriitoarei” din România de astăzi.

Sufletul kitsch

Flaubert nu mi-a fost niciodată foarte simpatic. Întotdeauna l-am bănuit a fi unul dintre cei mai mari farsori ai literaturii, nu în sensul în care ar fi fost un impostor estetic, ci în toată disputa etică din jurul cărții. „Doamna Bovary sunt eu!” , celebrissima afirmație rostită în apărarea romanului, a fost de obicei citită ca o recunoaștere a solidarității artistice scriitor-roman sau ca o declarație de universalitate a naturii umane. Mie îmi sună în continuare un pic cabotin: ea sunt eu, adică eu – marele scriitor care nu este, până la urmă, decât o gospodină idealistă și care face pe cinicul, dar numai până în punctul în care, în raport cu ceea ce îl vizează personal, este de-a dreptul credul.

Mi-am reactualizat senzația citindu-l pe Llosa, cu Orgia perpetuă (trad. Luminița Voina-Răuț, București, Allfa, 2001), care identifică și el la Flaubert o anumită duplicitate, pusă de el pe seama dedublării continue pe care o presupune faptul de a fi scriitor, adică faptul de a trăi „pe de o parte experiențele ca toți ceilalți, iar pe de altă parte de a le observa și profita de ele”. Cuvântul „profit” mi-a atras atenția, mai ales cuplat cu ceea ce Llosa spune un pic mai jos: „scriitorul, fie că se identifică, fie că nu se identifică cu experiențele trăite, se distanțează de ele și, atunci când le povestește în scris, încearcă disperat să retrăiască ce a trăit pentru A MINȚI mai bine.” Nu este vorba aici despre celebra opoziție dintre adevăr și minciună, care s-ar manifesta în perechea istorie-ficțiune, ci despre mult mai mult. În primul rând este vorba despre o poziție care ține direct de etica scrisului, iar apoi, și asta Llosa nu mai discută, este vorba despre fundamentarea unei dedublări a ceea ce eu numesc „sufletul kitsch” sau „afectul kitsch”. Acesta este numele pe care îl dau provizoriu (în lipsa unei formule mai fericite) pozei autoficționale în care scriitorul se vede pe sine scriind și se emoționează în fața scenei ca în fața unei scene de roman. Sau mai bine zis ca în fața unui spectator adulator. Aceste ieșiri succesive ale autorului dintr-o lume centrifugă în alta sunt tot atâtea piedici întinse tragicului. Fără ele, personajul despre care autorul scrie ar putea evolua către tragic în interiorul lumii sale. Tras de păr de către privirea sufletului kitsch către următorul grad de realitate, el ajunge cel mult dramatic.

Ascultați-l pe Flaubert însuși, într-o scrisoare de astă dată: „Tu-mi spui că am iubit-o cu adevărat pe femeia asta. Nu-i adevărat. Doar că, în timp ce-i scriam, cu talentul meu de a mă emoționa în fața condeiului, îmi luam rolul în serios; dar numai în timp ce scriam. Multe lucruri care mă lasă rece când le văd sau când alții îmi vorbesc despre ele, mă entuziasmează, mă irită, mă rănesc dacă sunt eu cel care vorbesc despre ele și mai ales dacă scriu despre ele.” Declarația seamănă până aproape la literă cu pasajul în care Milan Kundera vorbește, cred că în Insuportabila ușurătate a ființei, despre cele două lacrimi pe care le varsă kitsch-ul: prima pentru că vezi un copil alergând fericit și a doua pentru că te vezi pe tine vărsând o lacrimă la vederea unui copil care aleargă fericit și pentru că știi că este emoționant să vezi un om care se emoționează (cam așa ceva, nu am cartea la îndemână). Din același material, scriitorul genial face un mare roman, omul obișnuit rămâne pur și simplu kitsch.

Aici, despre barbatul-fiction si femeia-nonfiction.

Doamna Bovary sunt ei!

Le-am propus celor din anul II Compa sa si-o imagineze pe Emma Bovary astazi, precizand cine ar scrie romanul, care ar fi ocupatia personajului, ce dorinte ar avea si ce ar detesta cel mai mult. Dupa ce s-au speriat in prima idee si au incercat sa-mi smulga promisiunea ca nu vor aparea pe blog (stiind despre mania mea de sesiune), au produs textuletze foarte interesante. Din unele va decupez aici, cu precizarea ca – daca se vad aici si nu le place – au dreptul sa-mi ceara sa-i exclud din aceasta antologie ad-hoc. Exercitiul ramane deschis, n-aveti decat sa dati examenul in comments:

“Toata media vorbea despre scandalul Monica C. Bovary si Catalin B. Flaubert. ‘Sursele sustin cum ca as fi renuntat la Monica si la serviciile ei in urma unor discutii dintre aceasta si sotul ei Irinel R. Bovary, acesta din urma simtindu-si masculinitatea sau masculanitatea (<”Masculan”) pusa in pericol. Cred ca nu ar avea motive, doar eu si Irinel suntem prieteni de multa vreme si locuim chiar in vecinatate. Cred insa ca Monica s-ar simti bine in continuare in preajma mea, daca aceste ‘carcotasarii’ n-ar exista.” (Valentina Vodnar)

“Datorita comprehensiunii generoase a tot ce inseamna femininul, venita din metrosexualitatea de care, aparent, sufeream sau ma bucuram, am ajuns sub pielea ei. Succint. Scurt. Briefly este mai degraba termenul. Nu’i eram suficient. Nu ca barbat, nu ca si companion, in nici un caz ca si curtezan, – mai degraba ca impresie de suficientza. Suficientza insasi nu’i era suficienta. /…/ Detesta afectionalitatea patimasa, frusta, isi dorea o apreciere studiata, pretentioasa, ca si cum si’ar fi refuzat niste porniri inculcate de viata de sub-urbe si ar fi dorit sa se dea mai doamna decat era. /…/ Destul de curand, nu i’a mai ajuns mica si restrictiva camera de camin. A cautat o mutare intr’un spatiu care sa’i permita sa devina mai mult decat o facuse pana atunci. Atunci l’a cunoscut pe Liviu.” (Sandu Barbutza)

“-Deci, tanti Aglae, ce sustineti dumneavoastra este ca Emma Bovary inca traieste. -Asa, exact. Traieste si am vazut-o ieri pe strada! Na, poftim! /…/ Tot eu trebuie sa te invat sa-ti faci meseria! -Bine, bine, tanti, nu va agitati asa, daca vreti ma intalnesc eu cu ea. – Na, fii atenta cum facem! Eu am o nepoata la chirurgie plastica, aici, in Cluj, si acolo lucreaza acuma barbatu-so. Stii ca fetita lor e moarta? Saracuta, ar fi putut semana cu maica-sa, vai ce frumoasa doamna… Auzi, apropo, de ce nu umbli si tu in fusta din cand in cand?” (Ancuta Bodnarescu)

Cea mai buna a fost lucrarea Dianei Rusu, care si-a imaginat nici mai mult nici mai putin decat descoperirea unui manuscris aurit, asemenea Bibliei, care “ar putea fi rodul unui Dumnezeu ce noteaza, traseaza evolutia primei sale creatii, cu intentia de a-si lamuri siesi daca Eva a fost sau nu dintotdeauna Emma Bovary”. Iata, dupa Diana, cum rescrie Platon mitul androginului vorbind ca Emma: “Si femeia, plictisita, dezgustata de existenta aceasta sufocanta, decise sa puna punct lucrurilor. O rupere, o desfacere in doua ar fi motivat-o sa-si caute intr-adevar si sa-si doreasca (cu) adevarat minunata faptura de care se rupsese. Era singura conditie care ar fi facut-o sa aspire.”

Cea mai amuzanta mi s-a parut Carmen Pop Tiron, pentru care Robin Williams devine noul Flaubert si scrie cam asa: “Bineinteles, nu i se pare suficient ce a facut, vrea sa ajute lumea, sa aiba un impact memorabil, chiar daca a inceput cu asta. Dar e mandra de ea, pentru ca lasa ceva in urma ei. Chiar daca ceea ce lasa sunt barbati fericiti, neveste isterice si ochelari pentru 3D. /…/ Zrrrr!!! -Deschide la numarul doi! Infirmierul intra in camera. O dezleaga din camasa alba, cu maneci lungi. -V-am adus medicamentele, doamna Bovary. -Ma numesc Hikari. Aiko Hikari.”

Mai mult decat personajul lui Flaubert, mie doamnele Bovary ale zilelor noastre mi se par nedreptatite de viteza cu care le catalogam drept jalnice sau ridicole. Luate suficient de mult in atentia microscopului realist, fiecare este capabila de dramatism. Nu le pot privi fara un soi de duiosie, aceeasi duiosie care imi viciaza intelegerea critica a oricarei inadaptari.

Fursecuri de sesiune

Iată ultimele aluaturi dospite în minte de guguştiuc:

„Privind din exterior sau chiar contemplând la iedologie despre iubire am putea înţelege ceea ce sint doi oamenii care au acest sentiment frumos, care oarecum îi leagă. După câte teorii despre iubire au apărut dea lungul vremi ne putem îmbogăţi limbajul dragostei, însă nu am mai fi noi înşine pentru că îl îvăţăm pe altu, cum să trăim noi.

Sfânta Tereza din Avila fiind o femeie cumpătată, cu bucuria rugăciuni curate în suflet şi cel mai importate avea o dragoste curată faţă de aproapelele său, pe care încerca din răsputeri să îl ajute, considera că iubirea fără Dumnezeu nu poate exista.”

(Pentru a obţine cu uşurinţa fursecurile de mai sus se ia de preferinţă una bucată student, dacă se poate la teologie didactică, bine spălat pe creier în prealabil, şi se roagă frumos să scrie un eseu comparativ despre iubirea mistică şi iubirea pasiune. Se pot folosi şi studenţi de la două limbi străine, prefierţi.)

„În opera sa, G. Bartaire spune foarte multe lucruri despre erotism, îl descrie în aşa manieră încât să fie înţeles de toată lumea. Autorul, prin opera sa dă un ambiguu înţeles despre erotism pentru ca aceasta să fie înţeles cu mai multă uşurinţă. Impune cititorului în aşa fel încât să fie atras de opera lui şi să o citească cu mare plăcere. /…/ Eroticii observă viaţa fiind un fir de aţă şi dau un sens vieţii pentru a fi mai frumoasă şi bine trăită. Cu privire la enunţul dat, erotismul dă sens vieţii fiind aprobat de ea şi totodată fiind intrat în moarte, face să se simtă aşa cum ar trăi.”

(Pentru 4 porţii de râsu’-plânsu’ vă este suficientă o cantitate de un student precum cel din imaginea alăturată, care ar fi avut de scris despre un pasaj din Bataille: „erotismul este aprobarea vieţii până şi în moarte”. Poftă bună de viaţă!)

Revival: Eminescu – hard & soft

Doamna Mirela Lazăr de la sectia de spaniola a avut inițiativa acestei întâlniri de la Filo, iar ei eu i-am promis doamnei Liana Pop de la sectia de franceza să retransmit invitatia. Ea se adreseaza deopotriva studentilor si celor care nu sunt studenti:

”Vineri, 15 ianuarie, 8 – 8,30 seara, în sala “Radu Stanca”, Facultatea de Litere (intrarea din curte), veniţi să descoperim împreună emoţiile (proprii + ale altora), ca răspuns la emoţiile (din alt veac + de pe alt tărâm) unui poet ce încă n-a murit în noi, în ciuda festivismelor bombastice şi a lecturilor şcolăreşti, pregatiţi să ascultaţi sau să citiţi poeme în toate limbile pe care le ştiţi (şi înarmaţi, dacă se poate, cu texte in original sau traduceri – preferabil bune!).

Nu lăsaţi sesiunea să vă doboare, să vă ruineze, să vă dicteze programul de vineri seara!
Nu rataţi o întâlnire-surpriză cu propriul eu!
(vezi Clubul poeţilor dispăruţi / Dead Poets Society / El club de los poetas muertos / Le cercle des poètes disparus)”

UN ARGUMENT IN PLUS: doar n-o sa va uitati in schimb la noile Looney Tunes (ca sa-ntelegeti despre ce vorbesc, vedeti-le deslusite aici de Doru).