În cinstea lui Alexandru, cu mulțumiri
Între întîmplările miraculoase ale vieţii mele se numără şi faptul că, spre sfîrşitul anului 1998, am fost rugată de un prieten să „mă uit peste” manuscrisul unui roman pe care autorul dorea să-l publice cît mai curînd. Fusesem avertizată că este „cartea vieţii” respectivului autor, că artistul scrisese la ea de cînd se ştia (conştient estetic) şi că nu intenţiona să mai publice vreo alta. Avertismentul m-a intrigat, dar mi-a şi ecranat lectura cu destulă suspiciune: mă aşteptam la memoriile mai mult sau mai puţin făţişe ale unui spirit exclusiv preocupat de sine, impresie întărită de statura uriaşă a manuscrisului intitulat Bumgartes al II-lea (apărut ulterior, în 1999, prin colaborarea editurilor Universal Dalsi din Bucureşti şi Arhipelag din Tîrgu-Mureş). Lectura însă, pornită cu strîngere de inimă, avea să mă contrarieze cu totul: ce era de fapt acest autor? Cine era şi, mai ales, de unde învăţase să scrie astfel? Aşteptîndu-mă să întîlnesc un autor, întîlnisem de fapt o întreagă bibliotecă: se aflau acolo sugestii şi citate din Cervantes şi Rabelais, din Tratatul despre pictură al lui Leonardo da Vinci, din Utopia lui Morus, din Epopeea lui Ghilgameş, Michelangelo, Pico della Mirandola, Marsilio Ficino, Vitruviu şi mulţi alţii. Asemenea unui personaj al său, Jehan Calvus pare să înghită numai „bucate culturale”: cărţi vechi, manuscrise, papirusuri, suluri de pergament, incunabule, nuvele, romane istorice, realiste, romane-fluviu, statui antice, partituri muzicale. Romanul Bumgartes al II-lea (pregătiţi-vă să înţelegeţi termenul de roman nu numai într-o accepţie literară extrem de laxă şi de încăpătoare, ci şi ca pe un hibrid artistic, un conglomerat de formule literare, picturale, acustice şi olfactive, toate alcătuind un tablou arcimboldian) este o carte despre cărţi, în primul rînd. Departe de a fi o întreprindere livrescă însă, volumul este preocupat de tot felul de tehnici recuperatorii: sînt recuperate copilăria, adolescenţa, apoi utopia, prietenia, visul, toate principii vitale, spaţii pline de pasionalitate şi epoci umorale. Cum anume se combină opulenţa vitalistă a acestor termeni cu ostentaţia etalării Bibliotecii înţelegem în momentul în care acceptăm postulatul „scriitorului închipuit”, un scriitor care „nu poate să scrie despre altceva decît despre sine şi obsesiile sale, din moment ce are o problemă vitală de rezolvat, bunăoară tocmai faptul că e închipuit”. Cartea conţine mai multe nivele tematice şi, de fapt, o anumită acuză de prolixitate i s-ar putea formula tocmai pornind de la faptul că textul insistă să dezvolte toate aceste nivele. Roman fragmentar, Bumgartes al II-lea este totuşi un roman al sensului: indiferent cîte personaje, cărţi, întîmplări şi miracole ar cita sau imagina, el se organizează în jurul unei fraze-nucleu, un incipit gîndit să coaguleze semnificaţiile: „Ziua era în amurg deja, cînd aş fi vrut s-o încep”. Această frază este vehiculată precum o proprietate nepreţuită: gîndită de autor, ea este însuşită hoţeşte de prietenul-Poet, punînd în mişcare o întreagă reţea de destine. Dacă Artistul este obsedat de scrierea cărţii unice, ne-maculate, Poetul reprezintă transformarea pasiunii în meserie şi nu crede decît în autenticitatea „fiziologiei artistice”. Termenii trebuie înţeleşi în permanenţă ca fiind însoţiţi de nişte dubluri, de nişte puneri în abis, menite să fluidizeze transformarea vieţii în carte şi a cărţii în viaţă.
Pînă la urmă, romanul este soluţia imaginată de Jehan Calvus însuşi pentru a-şi recupera într-un fel nestematul pierdut. Deposedat de puterea de a inaugura, Calvus se răzbună furînd el însuşi toate lumile inaugurale posibile: prietenia, adolescenţa, visul, utopia sînt alte modalităţi de a reface un început de lume, de a reinstaura paradisul în chiar naşterea lui. Imaginarea poveştii celor doi arhitecţi prieteni care ajung să se urască (pentru că „Tindaro, prieten din tinereţe cu Undino, intim cunoscător al întregii sale creaţii, a copiat cu bună ştiinţă, fără să-i fi cerut încuviinţarea, cîteva dintre ele, prezentîndu-le lumii ca fiind ideile şi realizările proprii”) funcţionează ca un bumerang şi întoarce pe dos termenii relaţiei posesie-deposedare. Scriindu-şi romanul despre „scriitorul închipuit” căruia „i s-a furat un gînd” şi pentru care recuperarea acestuia a devenit o problemă de viaţă şi de moarte („viaţa sa atîrnă de un fir subţire: închipuirea de a fi scriitor şi, prin extensiune, închipuirea de a fi”), Jehan Calvus utilizează masive citate însuşite după acelaşi mecanism. Invenţiei baroce, inventarelor suprarealiste de obiecte şi lucruri, demonstraţiilor de erudiţie sau expunerilor maniacale de dicţionare specializate (v.exemplul dicţionarului naval) li se adaugă decupaje din alte cărţi, însuşite cu acelaşi firesc pe care Artistul îl vedea blamabil în gestul Poetului. Astfel, pînă la urmă,cartea este cea care reface într-un fel prietenia pierdută, redîndu-i sensurile umane: cei doi îşi însuşesc unul proprietatea celuilalt (Poetul fraza autorului, iar autorul visul poetului şi chiar bucăţi din poemele acestuia, în care îl recunoaştem pe un foarte concret poet contemporan), cu firescul cu care numai prietenii şi îndrăgostiţii îşi împrumută pe neobservate gesturile. Am uitat să vă spun că Jehan Calvus se numeşte de fapt Ivan Chelu şi este un păpuşar de geniu. Printre păpuşile lui favorite pare să se numere şi cea fotografiată pe ultima copertă, păpuşa-Inocent care devine protagonist al unei poveşti din roman. Peripeţiile tînărului Inocent prin Teatrul Lumii este o punere în abis a autobiografiei imaginate a autorului însuşi. Păpuşarul Ingenio, o „scornire a minţii destoinicului “ludimagistru” Peregrino din Selenia”, îmbrăcat aidoma păpuşii de pe copertă, propune „un joc numit Pervertoria”, de fapt un spectacol de păpuşi al cărui erou principal este Inocent „alter-ego păpuşesc al autorului” şi care „ne cere să intrăm în tablou”: „Nu este greu să intrăm într-un tablou, îşi urmă Ingenio jocul, dar nici uşor: o poate face cel ce îşi însufleţeşte gîndul. Căci numai gîndul poate trece, un simbol! Simbolul are o formă, iar forma e o păpuşă, în felul acesta gîndul va mai deschide o uşă”. Autorul lui Bumgartes al II-lea îşi gîndeşte romanul ca pe un asemenea joc (altă „pervertoria”) de uşi deschise, care compun şi descompun un labirint mereu modificat, menit să ducă spre „Poarta Lumii”: „Ajuns pe acest tărîm, la Poarta Lumii, îl aşteaptă iniţiatorii, magiştri în arte, arta vieţii. Ei îl vor iniţia; îi vor da lecţii şi pînă la urmă îl vor asimila. Aceasta este intriga, destul de simplă, desfăşurarea însă e mult mai încîlcită. Să înceapă aşadar visul şi visarea.”
Din păcate, romanul lui Calvus va rămîne una dintre cărţile accidentale ale unei literaturi, nu numai datorită faptului că este o apariţie necanonică, ci mai ales prin capriciile şi defecţiunile pieţei de carte. Bumgartes al II-lea circulă cu parcimonie, ca un obiect de lux (ceea ce şi este, într-o anumită măsură, pentru că eforturile autorului au făcut-o să apară într-o formulă excelentă, însoţită de un întreg „aparat” de ciudate ilustraţii şi comentarii manuscrise alese de autor), fără nici un premiu literar care să-i anunţe trecerea. Ospăţul pantagruelic pregătit de Jehan Calvus îşi aşteaptă încă mesenii.
Apărut în „Vatra”, la vremea lui.
Ce crede