“GROAPA” DIN BIBLIOTECĂ

Recitind astăzi Groapa, o găsesc cu atît mai interesantă, cu cît mai cert este blamul etic ataşat de tradiţia critică autorului ei. Destinul cărţii a fost controversat în anii ’60 (cînd Eugen Barbu contraria aşteptările triumfaliste ale promotorilor realismului socialist), canonic în anii ’70-‘80 (cînd autorul ajunge, datorită compromisurilor politice, în manualele şcolare sau, în calitate de scenarist, în cinematografie) şi, în fine, din nou controversat după 1989. De fapt, ca întreaga creaţie a lui Barbu, romanul Groapa plăteşte în prezent pentru suspiciunile de plagiat şi colaboraţionism pe care autorul le ridică. În cazul acestui roman, funcţia auctorială şi-a modificat sensul: din locomotivă a succesului cărţii, numele autorului ajunge lest supraponderal, stînjenind orice încercare de recuperare estetică. Marea ironie a acestei răsturnări este aceea că un roman al memoriei este acuzat în primul rînd în numele memoriei sociale, colective, şi doar apoi în numele rateurilor artistice. Este adevărat că există cărţi care “îşi arată vîrsta” şi că Groapa este una dintre acestea, dar este la fel de adevărat că depozitul de memorie din care creşte acest roman merită investigat pentru raţiuni care depăşesc interesul istoric (deşi documentarea etno-sociologică se vădeşte şi ea impecabilă în roman).

Din punctul meu de vedere, romanul este, cum spuneam, unul “cu dată”, în ciuda unei reţete de a-temporalizare a cărei eficienţă îi este binecunoscută autorului de la Faulkner sau de la sud-americani: inventarea unui spaţiu imaginar în care ritmul memoriei devine durată, iar obiectele ei – repere spaţiale. Mahalaua Cuţitul de Argint este pretextul şi proteza biografică a imaginarei Cuţaride, o lume fabuloasă, mereu gestantă, o altă mamă Gaia partenogenetică, a cărei proliferare de forme şi substanţe înghesuie şi inadecvează indivizii, pe măsură ce spaţiul de mişcare este absorbit în creaţie. Colecţia de povestiri îşi extrage justificarea narativă de tip romanesc tocmai cu ajutorul acestui personaj principal, groapa de gunoaie devenită nu numai centru (cum profeţeşte Grigore, cel pentru care viaţa este “ca o panoramă”), ci şi protagonist, mamă acaparatoare şi protectoare, rea şi bună, mireasă tainică şi tîrfă consumată. Marea noutate (autohtonă) a romanului la vremea apariţiei sale nu este recursul la lumea periferică a micilor negustori, a borfaşilor şi şuţilor mahalalei, şi nici materialitatea grea, mustitoare, barocă, a scrisului balcanic, matein, ci tocmai transformarea unui spaţiu în personaj cu drepturi depline: locuitorii Gropii îi aud acesteia respiraţia, vocea, o văd crescînd ca un aluat pus la dospit (“mahalaua Cuţaridei se lăţise” sau “pămîntul negru şi gras dospea”) sau micşorîndu-se asemenea unui fruct uscat (“casa se scufunda încet, odată cu malurile acelea sterpe, găunoase, într-un drum lung spre fundurile sălbatice” sau “tot pămîntul acela sterp se trăgea mai spre fund”). În Săptămîna nebunilor, Barbu are o tentativă asemănătoare de corporalizare a unui spaţiu, tot într-o instanţă feminină (Veneţia), însă adevărata reuşită rămîne Cuţarida, din Groapa. Într-un anume fel, ceea ce citim aici este descrierea unei psiho-drame: textul seamănă cu jurnalul expierii unui complex legat de origine, în care mărturisirii i se impune un proces de corporalizare, în care trupul Gropii ajunge elementul vital al întregului fenomen (dedicaţia romanului, “Tîmplarului Niculae Barbu”, este, în acest context, cheia posibilei lecturi psiho-dramatice). Eugen Barbu este un foarte bun tehnician şi nu lasă nimic la întîmplare: foarte atent la compoziţie, el închide galeria de figuri a Groapei – aproape tezist – într-un cleşte narativ al cărui mînuitor este gunoierul Grigore. În primul capitol, gunoierul oferă deschiderea acestui text al memoriei: “trecuseră zile după zile, unii muriseră, el văzuse nunţi şi petreceri, copiii mahalagiilor crecuseră sub ochii săi bătrîni, îşi aducea aminte de un foc ce mistuise casele, de nişte întîmplări de care mai rîdea şi acum, că aşa e viaţa, ca o panoramă”. În ultimul, tot el aude cum “creşte iarba”. De altfel, autorul se exprimă foarte clar în interviul acordat lui C.V. Tudor, în ediţia din 1983 a cărţii, insistînd asupra ideii că romanul nu are şi nu poate avea nici o urmare, pentru că este un text închis.

Este momentul să mă explic: aici, în această grijă excesivă pentru explicitarea tehnică “se vede” vîrsta romanului, se citeşte “datarea” lui. Tot ca indicii de datare pot fi citite şi compromisurile făcute regimului (conjunctural sau din convingere): discuţiile parlagiilor de la abator sau ale ceferiştilor despre inechitatea socială, prezentarea ridicării bisericii ca un capriciu al lumii noi instaurate în Cuţarida, unde oamenii se închinau înainte la “alţi sfinţi” (“cu timpul, duminica nu mai călcau în biserică decît bătrînii şi femeile”) sau episoadele deturnate (precum “Moartea lui Marin Pisică”) spre scopuri revoluţionare: “cu mîna încleştată pe cosor, parcă ar fi vrut să taie pe cineva şi pe lumea ailaltă”. Sînt tot atîtea puncte în care romanul se îndepărtează de la sine şi îşi ratează şansa la capodoperă: exces de sentenţiozitate, aforistică abundentă, teză tehnică. Sînt tot atîtea riduri adînci pe presupusul chip fără vîrstă al operei. În rest, o impresionantă frescă neorealistă a lumii de periferie, un apetisant bîlci al tuturor deşertăciunilor fac din poveştile Cuţaridei un simulacru de istorie a lumii, o repetiţie ex-centrică a spectacolului înălţării şi decăderii marilor imperii.

Întrebarea care se pune astăzi în legătură cu romanul Groapa al lui Eugen Barbu nu este dacă avem în el o carte valoroasă – valoarea ei estetică mi se pare evidentă, ci dacă sîntem dispuşi să contemplăm respectiva valoare în contextul tuturor limitărilor ei circumstanţiale. Pusă astfel, problema devine una de asumare strict personală, dar, în ceea ce mă priveşte, prefer să văd în Groapa mai degrabă un pariu cîştigat cu literatura, decît unul pierdut cu istoria şi critica literară. Impresionanta poveste a lui Paraschiv (reiterînd pentru uzul românilor saga mafiotă din Naşul, dar şi valorificînd povestea celebrului bandit Terente), micro-romanul realist de formare al cărui centru este Stere, apariţiile vii ale lui Grigore (care îşi leapădă scrobeala de povestaş pentru a deveni gunoierul-pionier al Lumii Noi din Cuţarida) şi ale Aglaiei, femeile şi bărbaţii care se iubesc sălbatic, redefinirea patriarhalităţii pe coordonate mahalageşti, dar mai ales prezenţa Groapei ca eroină de roman sînt doar cîteva dintre raţiunile pentru care găsesc – oricît de revoltată – în romanul lui Barbu o carte pe care plăcerea lecturii o salvează. Într-un alt studiu posibil, dedicat continuităţii filonului balcanic, de la Anton Pann şi Arghezi, Eugen Barbu ocupă obligatoriu veriga intermediară care îl leagă pe Mateiu Caragiale de noua proză erotică, cu gustul acesteia din urmă pentru acelaşi exotism carnal, pentru suburbanul rescris ca nou centru al lumii. O “groapă” foarte bine populată în literatura noastră actuală.