Se spune că strămoşii noştri puteau memora şi reproduce mult mai multe istorii decît reţinem noi astăzi. Explicaţia ar consta în faptul că, în civilizaţia tiparului, memorarea devine inutilă, cea mai mare parte a amintirilor noastre păstrîndu-se în scris. V-aţi gîndit la consecinţe?
Un roman despre amintire…
…, dar şi despre ce înseamnă să îţi păstrezi amintirile veţi citi în Misterele Castelului Solitude sau Despre singurătate la vreme de iarnă (Iaşi: Polirom, 2004, cu un studiu introductiv de Adriana Babeţi), cartea lui Daniel Vighi. Pe prozator îl cunoaştem din alte şase volume de proză sau, ca publicist, din revista “Orizont”, ori, în fine, ca profesor de literatură la Catedra de Literatură Română şi Comparată a Universităţii de Vest din Timişoara. Un om al cărţilor, aşadar, din orice unghi l-am privi. Cu toate acestea (sau poate tocmai de aceea), Castelul Solitude este locul în care poveştile se activează ca memorie, într-un fel de vîrstă de aur prealfabetică.
Bursier al singurătăţii
Castelul care dă numele romanului există în realitate, “bun şi primitor, în preajma Stuttgart-ului, găzduieşte vreme de cîte un an artişti din toată lumea şi îi îmbie să picteze, să sculpteze, să fotografieze, să scrie”, necerîndu-le nimic în schimb. El devine însă esenţial abia ca spaţiu ficţional, pe care romanul pare să îl ceară ca pe un fel de purgatoriu al poveştilor: ceea ce rezistă probei castelului, trece şi în carte. Protagonistul romanului – alt eu al autorului (fost bursier la Solitude), ca în toată proza lui Vighi – îşi trăieşte solitudinea ca pe o nesperată vacanţă. Există mai multe tipuri de singurătate: una atomistă, care rupe omul de om, transformînd existenţa în performanţă tehnologică, alta care exilează, impunînd o voinţă exterioară, o închisoare nevăzută. Daniel Vighi scrie însă despre singurătatea desfătătoare în care te regăseşti, cu bucuria cu care ai regăsi un prieten pierdut.
Să stăm la taifas
Romanul lui Vighi este o “hîrtie de turnesol” care “se colorează” atunci cînd lectura îl aduce în contact cu părţile uitate ale fiinţei noastre ascunse. În mod ciudat, avem în faţă o carte împotriva cărţilor, care ne face să medităm cît de mult din noi înşine se pierde în momentul cînd nu ne mai străduim să ne amintim. Citindu-l, îţi revin în memorie frînturi de copilărie, pe care îţi dai seama că le citeşti apoi, aidoma, în carte; îţi aminteşti că era o vreme cînd aveai timp şi energie să vorbeşti cu tine însuţi, să stai la taifas cu prietenii, să rememorezi. Un exerciţiu de singurătate pe care îl recomand oricărui om grăbit şi ocupat – dar pierdut de sine – al vremii noastre.
p.s. datoram castelului astuia mai multe decat am crede. Acolo si-a incheiat si Mircea Cartarescu “Orbitorul”.
Am devenit curioasa in urma prezentarii pe care ai facut-o.
E interesanta ideea ca ne-am parasi amintirile pe pagini de caiete/carti. Depinde insa de atatea variabile ce anume uitam si ce anume ne amintim…… Si amintirile sunt atat de schimbatoare, ca cresc si se modifica odata cu noi de nici nu shtii cateodata daca trecutul iti determina prezentul sau prezentul iti determina trecutul.. Uitam lucrurile pe care ni le scriem in agende, lucruri pasagere shi oarecum instrumentale (gen, sa nu uit sa merg la biblioteca, pentru a nu trebui sa platesc amenda de intarziere). Le uitam nu pt ca le-am scris, ci pt ca n-am vrut sa le tinem minte. Cand imi scriu in jurnal, tot asha sunt detalii care temporar mi-s importante, sunt legate de o framantare prezenta shi peste catva timp vor fi fost doar pasagere; altele sunt evenimente, idei, reflectii si trairi cu care imi definesc (si redefinesc) identitatea sau de care nu vreau sa ma despart si pe care scriindu-le nu le uit, ci le fixez, sau ce mult le “uit” prin diluarea lor in nishte automatisme sau obisnuinte sau certitudini. Asa se face ca nu uit numeroase intamplari din care se vede ca am fost rebela, ca am fost martir, ca am fost profesor, vrajitor, vagabond, calugar, etc etc. Si asa se face ca nu uit pe cei care m-au ranit (in suflet sau in orgoliu), nici pe cei care m-au mangaiat, nici pe cei care m-au invatzat, nici pe cei care m-au iubit in ciuda pacatelor mele. Asa se face c-am uitat lectiile despre industrie si populatie, politica si ecuatii de gradu ics — aveau rost prea pasager.
in civilizatia tiparului se shi tipareshte cam orice…
sunt multe ‘istorii’ care nu ne sunt necesare.
sunt si multe ‘istorii’ care ne-ar educa foarte frumos si pe care le gasim, ce-i drept in lungi rafturi de biblioteci, dar conditia pentru a le retine pe toate, la performantza ‘stramoshilor’ ar fi probabil ca ele sa ne atinga la suflet asha cum pe acei stramosi ii atingeau istoriile lor.
PS: pe cand nu era tiparul poate nu era nici atata istorie
hehehe
cat despre fructificarea singuratatii, foarte frumos indemn la multumire fatza de ce-ti da domnu – bune sau rele. foarte important sa constientizez fructele dulci ale singuratatii fara sa cad intr-un soi de ispita “auto-erotica” sa zicem asha.. si foarte important sa nu uit de aceasta jumatate plina a paharului, atunci cand singuratatea ma alege pe mine, nu eu pe ea..
am gustat din fructele Solitude-Schloss-ului si m-a prins in panzele-i. pe veci. singuratatea am baut-o nesatula pana sa invat sa o savurez cu paiul…
acum invat si redescopar cu Alex despre perioada comunista. suntem in Sighet unde cred ca ramanem inca o noapte
cu dor
Este frumoasa prezentarea si ma gandesc ca omul este mereu inclinat sa isi aminteasca lucrurile frumoase din trecut.Dar ce te faci cand exista lucruri triste,peste care poti trece cu greu?Pe acelea,daca le scrii in jurnal,chiar ca o faci pentru a scapa de ele.Este important sa luam,insa,viata asa cum e,cu bune si cu rele.Oricum,din toata viata asta,ramanem cu amintirea,iar la batranete avem timp de exercitii de singuratate.
deci, carevasazica, scriem ca sa uitam, scriem pentru ca nu vrem sa tinem minte sau scriem tocmai ca sa tinem minte – cam asa reiese din ce-mi scrieti. de acord cu voi, dupa cum sunt de acord ca nu ne putem aminti – din fericire pentru sanatatea noastra mentala – TOTUL… dar si eu cred, ca vighi, care spune si el ca altzii, ca muschiul memoriei noastre s-a relaxat in momentul in care a aparut tiparul, ca orice muschi inutilizat. inainte de gutenberg, cred ca individul avea o mult mai acuta constiinta a martorului care era, care TREBUIA sa-si aminteasca, din ratiuni care nu aveau nimic in comun cu esteticul.
Pot sa glumesc?Si cu scleroza cum ramane?
He he, mi-a tare placut prezentarea cartii asa ca am si cumparat-o! Au mai fost si alti factori…cum ar fi ca Adriana Babeti mi-a fost profesoara si cum mi-au placut cursurile…Dupa ce o termin de citit si rumegat poate o sa scriu si despre senzatiile produse:)Deja sunt la jumate ca nu te lasa asa usor sa pleci de langa ea:P
Revin si de data asta te intreb serios:daca omul inainte de aparitia tiparlui trebuia sa isi foloseasca mai mult memoria,inseamna ca avea o mai mare responsabilitate in raport cu ceilalti si cu cele auzite?oricum,o sa caut cartea si o sa o citesc.ma bucur ca pot discuta aici lucruri foarte serioase,multumesc ca ma ambitionezi.
@ cata, ma bucur ca ai si luat cartea, ma simt dintr-o data mai utila.
@ didi, da, cred ca responsabilitatea si memoria sunt absolut siameze. una fara alta nu functioneaza. sau poate ma insel.
a, iar cu scleroza nu e nici o gluma. parerea mea e ca bolnavii de alzheimer pot fi considerati oameni care au incetat sa existe, ca si cand ai fi suflat puful de pe o papadie. cred ca e boala de care ma tem cel mai mult, boala anihilarii interioare insotita de cinismul trupului victorios.