un madeline von foerster, de nebunie
Primăvara nu vine nici după semnele astronomilor, nici după cele ale astrologilor, nici după vechiul calendar, nici după cel nou. Nu se face primăvară la 1 martie, după cum nu se face primăvară când zic meteorologii. Nu poţi fi sigur că iarna nu va mai da un ocol, la o adică.
Singurul, dar singurul semn după care poţi fi sigur că a venit primăvara este revărsarea nebunilor pe străzi după penuria de nebunie naturală de peste iarnă. Iarna are şi ea nebunia ei, nu zic nu, doar că nebunia iernii ţine de artificiul uman, se hrăneşte din nevrozele de sărbători, din marile depresii ale întunericului sau pur şi simplu este doar mai comercial-capitalistă, mai strălucitor-christmasistă.
În schimb, cu primăvara şi cu nebunii ei este cu totul altfel. Când începi să-i vezi cu paltoane şi jeguri suprapuse (ce vânzătoare de ghiocei!), să-i auzi cu discursurile lor fixe sau delirant suprarealiste (ce chicoteli de nimfete pe străzi!), să-i miroşi la semafoare (ce parfum de frezii albe!), să te laşi interceptat de câte unul pe stradă (ce mâţişori, ce mărţişoare, ce soare, ce iarbă, ce pământ gol, ce!), ei bine, atunci poţi fi sigur că a venit iar primăvara! Instinctul lor, care nu le mai ajută la mare lucru socialmente vorbind este seismograful perfect al vremurilor. Un nebun de legat – asta ar trebui să achiziţioneze Institutul Naţional de Meteorologie pe post de Romica Jurcă sau Ortansa Jude (pentru cei mai tineri: numele astea au – pentru generaţia mea – sonorităţi cvasi-divine, fiind meteorologiţele de serviciu ale programului Tv ceauşist, prezenţe oarecum ubicue pe un televizor care, în afară de meteo, nu mai dădea mare lucru).
Da, clar, la Cluj a venit primăvara. Avem o mulţime de nebuni de legat liberi prin oraş. Unii sunt cei pe care-i ştiu de anul trecut, la care mă uit aproape cu afecţiune, ca la nişte colegi de liceu nevăzuţi de când lumea – deşi nu există fiinţă mai îngrozită ca mine de proximitatea nebuniei – alţii sunt însă nou-nouţi, cu zdrenţe şi putori nou-nouţe. Lor le urăm bun venit!
Tu, chiar, eu cand am fost la facultate la Cluj m-am crucit de cati nebuni am dat, ma speriau. Stiu ca odata Voicu a trebuit sa mearga cu mine o bucata de drum, desi stateam aproape de facultate in chirie, ca ma tot speriam. A propos, mai exista nebunul acela , Miau? de ala cu plasele nu te intreb ca imi producea cosmaruri. La noi is astia din cartierele tiganesti cu “da-mi un leu, nene/tanti”.
nu mai exista nici miau, nu mai exista nici lordul cu petice, dar nebunul cu plasele este longeviv, pana acum a traversat toate iernile.
sigur, o alta categorie despre care am putea noi vorbi este cati colegi de an/grupa s-au internat la psihiatrie din anul I pana in anul V.
Am numarat trei: colega de camera si altele doua de generatie de doctorat. Pe prima am gasit-o imediat dupa ce a devastat camera, a scris cu markerul pe pereti ca Lenin trebuie ingropat si, in felul asta, starpit raul din lume si care, vreme de o saptamana, s-a crezut eu, implicit o tot gaseam imbracata in hainele mele pregatindu-se sa plece la biblioteca, ba trimisul lui dumnezeu pe pamant (n-am sesizat nici pana in ziua de azi motivele si legatura). Celelalte doua credeau cu tarie in transe si dimensiuni paralele de unde le parvin mesaje divine. Asa am facut cunostinta cu saloanele de psihiatrie si o serie de colege de-ale colegelor, care fie devastasera casa soacrei (pai, da, aveau motive:)), fie se credeau, cu solemnitate, Napoleon. Drept urmare, in perioada aia ma autoanalizam sa vad daca am datele sa ajung la fel, sa le pot, eventual, preveni:)
ce chestie si cu nebunia asta..o pacoste ce ne-a fost refuzata..
chiar asa, bun venit singularitatii/miasmei de tip frezie alba. umblatu’ teleleu e prea mult pana si pt. un smintit…
aa, si n-ar trebui sa-i fie nimanui frica de nebunie pt. ca dupa ea nu-i nimic. nimicul absolut.
eheu… unde-i lulu cel de altadata? da’ ce s-a intimplat cu miau?
sa stiti ca si la noi in satu mare au iesit nebunii la iveala, odata cu asa-zisa venire a primaverii ( nu de alta, dar azi, in sfarsit, a fost soare cat de cat, dupa o lunga insiruire de zile ploioase, de credeam ca nu se mai termina…)…azi…dupa o tacere ce dura o toamna si o iarna, o “vecina” ( cu antecedente psihiatrice) a inceput sa cante de rasunara cele 10 strazi invecinate…n-am reusit sa percep ce anume canta, din pacate..dar si in iarna am vazut nebuni…mereu aceiasi…un nene ce purta papuci si pantaloni ridicati pana la genunchi, pe un ger de crapau pietrele si care avea mereu niste pungi de plastic pline cu ceva…mai este un nene mereu “abtiguit” care se leaga de vanzatoarele unui anumit magazin, dar si de diverse tinere de pe strada, amenintand mereu cu o bota…mai avem apoi nebunii de vara…o tanti ce poarta mereu palton si haine groase vara…ce doarme in parc si cerseste…are o poveste tare trista…si nebuna suprema…o fetita pe la 14-15 ani, tigancusa, cersetoare de profesie, care se leaga ziua in amiaza mare, in timpul verii, de oricine sta pe banca in parc, fura mancarea din mainile oamenilor, loveste, se bate…asadar fiecare oras are nebunii lui, numai ca ai nostri sunt pe sezoane si se inmultesc pe an ce trece…si e trist…dar si infiorator…
toamna se numara bobocii..primavara se numara nebunii..cel mai amuzant era lulu (cluj), nu stiu daca a mai trecut de ultimele 2 ierni..fac parte din peisaj deja..
sezonul de imperechere, cum bine zice p. g. wodehouse
si eu am avut experiente cu nebunii in Cluj – desi am fost numai de vreo doua ori pe-acolo. langa Biserica Sf Mihail s-a asezat pe banca langa mine o femeie care vorbea singura – tinea un fel de predica nonstop, pe un ton violent – si care a incepu sa urle cand m-am ridicat si indepartat in graba. o fi de-a locului?
altfel, nu prea am sesizat fenomenul cu iesirea de primavara a nebunilor, dar eu locuiesc in Bucuresti, si aici e mai greu sa-i distingi
@mima: un coleg de-al meu avea doua viteze cand intra in primavara, una misticoida si una pornografica hard core. cum distanta e destul de mare de la una la alta, nu stiai niciodata in care este, deci mereu imi tremura stomacul in preajma-i. din ce-mi spui tu, cea mai simpatica pare dublul tau – ce usurare, sa poti lasa pe altcineva sa traiasca in locul tau in zilele rele. dupa cum, pe aia cu devastat casa soacrei aproape ca o inteleg. o fi ajuns si ea la limita, biata…
@apple: ce-mi spui ma loveste exact in plex. mi-am luat un moment de respiro.
@horia, alex si diana: miau a disparut pur si simplu, nu stiu cand a murit exact. despre el stiam ca fusese superperformant intelectualiceste, medic or smth. si ca dintr-o buna zi a devenit miau. lulu a murit iarna trecuta. cu el stateam si de vorba pe cate o banca din fata catedralei, pe vremea cand eram studenta. cand l-am revazut dupa cativa ani, intr-o zi cand aveam copiii cu mine, mi-a venit sa ma duc la el si sa-i spun, uite, domnu’ lulu, astia-s copiii mei, cum iti vine sa faci cand te intalnesti cu cate vreun profesor din liceu, fata de care simti nevoia sa justifici rapid tot timpul scurs pana atunci de cand ai iesit ultima data la tabla…
@writeman: sa fie doar atat? mi se pare un pic mai complicat, desi stiu ca animalicul intact din ei ii pastreaza atat de bine acordati la natura si la supravietuire.
@anda: n-o stiu pe doamna asta, dar e de-a noastra, cu siguranta, cum altfel. iar pe nebunii de bucuresti ii vedem tot timpul la televizor, ei nu ies primavara sau, cum preabine spui, sunt indiferentiabili.
ma gandeam doar primavara tulbura putin hormonii. sigur nu e doar atat. Bucurestiul are si el nebunii lui. eu ii urmaresc uneori fascinat pe nebunii catedralei patriarhale, sunt cativa recurenti… o tipa cu aere de actrita in rol de dansatoare de flamenco ii daruia flori unui episcop, trecea pe la strana si le spunea cantaretilor: “cum te cheama, ai o voce frumoasa…” am fost martor in tramvai la o predica tinuta de un batranel unui tanar geluit, care nu il cunostea si care il asculta vrajit. mosuletul il invata lucruri inalte despre cum lucreaza Dumnezeu, dupa care l-a miruit cu un flaconas de mir si l-a binecuvantat. altii sunt pur si simplu incoerenti, umbla de colo colo si vorbesc singuri, carand dupa ei plase pline cu toata avutia lor…
uau! povestea cu dansatoarea de flamenco pornita pe sedus episcopi suna a nuvela in toata regula. de fapt, nebunii de acest tip sunt ofertanti inclusiv – iata – la acest nivel. asta ca sa pledam foucaultian pentru inmormantarea institutiei care ne desparte de nebunie, divizandu-i pe ei-bolnavii de noi-sanatosii. ce s-ar face scriitorii blocati daca n-ar avea, din cand in cand, cate-o dansatoare de flamenco destzarata sub ochi?
;((ca doar nu sunt karateka..
nu stiu in ce emoticon se traduc parantezele cu punct si virgula de mai sus, dar, in felul tau, esti un karateka de sufletzel. macar temporar si cand nu te astepti.
clujul exceleaza in nebuni. majoritatea fara acte
dar mie tot cei de acasa mi`s mai dragi (nu cei DIN casa, cei de acasa). toti avem povesti din copilarie legate de nebuni, nu?
Ca sa incep si eu in ton cu cineva de mai sus, o sa spun: dupa ce am ajuns la facultate la Cluj, m-am crucit cand am vazut peste cati nebuni am dat… adica pana si astia unsi cu toate alifiile tot zona UBB-ului vietii o prefera- ca sa vezi!
Mie imi place nenea ala ce sta pe langa statia din fata facultatii si tot timpul cere 20 de bani…nah, e chiar modest omul, se adapteaza perioadei de criza, ce sa faca si el.
Cat despre colegii care mai dau din cand in cand pe aratura, imi ajung 3 ani, nu vreau sa ma gandesc ce-ar fi daca am vorbi de 5…adica am avut inca din primul an oameni mai saraci cu duhul care veneau in sesiune la examene direct de pe la nush ce spital unde fusesera noaptea din cauza unor crize de panica,stress, caderi nervoase, toti albastrui pe la ochi, prezentandu-se in fata unor oameni pt. care practic erau invisible si pe care nu-i durea nici in spate de albastreala lor…bineinteles, acestia fac parte dintre cei care s-au dus, n-au facut fata.
Ceea ce imi place mie foarte tare e sa studiez fetzele oamenilor de prin faculta’… care de care mai visator, in universul lui, care, in general, nu prea are treaba cu realitatea. Asta ma trimite cu gandul la scena de final a ecranizarii filmului 451 Fahrenheit, facut dupa cartea lui Bradbury, unde “oamenii-carti” incep sa misune unul pe langa celalalt prin padure, fiecare in lumea lui, fiecare cu propria poveste…
@bogdan: m-ai facut sa ma gandesc la ce nebuni aveam eu pe meleagurile natale si nu mi-a venit in minte mare lucru. poate ma ajuta ioana…
totusi, imi amintesc de o femeie care avea nu stiu cati copii diferiti cu nu stiu cati barbati diferiti pentru ca era, biata, nu tocmai iubeatza, cat slaba de minte, si ajungea bataia de joc a diversilor tembeli. ea sustinea ca facuse unul dintre copii cu “copteru”, care era pilotul unui elicopter care imprastia insecticide prin sangeorz si care ne mai ducea si pe noi cu elicopterul, dupa ce ii facusem un mic fan club. in mintea ratacita a bietei femei, pilotul era elicopterul insusi, adica tocmai “copteru”.
@olimpia: interesant ce spui tu despre organizarea nebunilor in zona de iradiere academica si foarte trist ce spui despre colegii albastrui…
Da, trist sa vezi cum niste “copii” ajung intr-o asa stare fiindca realizeaza ca visul lor ii cam depaseste si nu fac fata psihic acestui lucru- dar cam asta-i viata, nu? Ce e si mai trist e ca eu jucam rolul psihologului in toata treaba asta, nush de ce, dar toata lumea simtea nevoia sa ma caute pt. a-si varsa amarul…si asa am ajuns sa incerc sa fiu, cel putin pe moment, om mare, sa-i conving ca fuga de acasa, sinuciderea nu sunt cele mai bune optiuni si sa ma intreb totodata daca toata chestia asta academica merita…
Cat despre zona de iradiere, primavara isi are nebunii ei fideli, pe care ii vezi an de an- tanti cu ghiocei, nenea cu zambilute, individul care pur si simplu merge pe criteriul ‘cere si ti se va da’…dar nu-i nicio problema, noi ii avem p-ai nostri, pe care ii vedem manifestandu-se indiferent de sezon…
emoticonul era pe post de ingrijorare: sa produc tulburari la nivel respirator..hmm, atunci nu mai pomenesc de ochisorii de buldog. mmrrrr.hihi
acu’ pe bune: normal ca e ingrijorator tot ce intra sub aria de acoperire a haldolului, nitrazepamului etc., cum nu(?)..noroc cu cate un lulu.
aha!
adevarul este ca mie imi place cu nebunii…
cine-ar fi ghicit? hehiheha
Am observat ca intrebati ce mai e cu Miau.Din pacate a murit acum cativa ani,in piata Flora din Manastur.Trecand printre tarabe a luat o rosie de pe una din ele,cum obisnuia sa faca.Precupetul era nou venit in oras,din Oltenia si nu cunostea obiceiurile locului.S-a luat la harta cu Miau si l-a lovit cu o greutate din fier in cap…
poor guy…