Povestașul amoros

Din literatura „celorlalți”, ultimul volum de povestiri al lui Lucian Dan Teodorovici (Celelalte povești de dragoste, colecția „Ego. Proză”, Iași, Editura Polirom 2009) amintește foarte bine de Viața e în altă parte, al lui Milan Kundera, poate și datorită parțialei suprapuneri semantice între categoria „altului”, a scriitorului ceh, și categoria „celălaltului”, a prozatorului român. Pentru Kundera, „în altă parte” este viața niciodată trăită, dar jinduită ca posibilitate, o elaborare secundară a „celeilalte stări” musiliene, în vreme ce, pentru Teodorovici, „celelalte povești” sunt cele trăite deja, într-un trecut fatalmente pierdut, într-o „altă viață” cu care eul a rupt – prin accident, mai degrabă decât prin intenție și voință – aproape orice legătură. Dacă viața din „altă parte” este la Kundera viața altora, „celelalte povești de dragoste” sunt obligatoriu, la Teorodovici, ale aceluiași, ale eului identic. Cele unsprezece povestiri se pot citi coerent ca un roman fără secvențialitate cronologică. Șobolanul e mai viu decât țestoasa direcționează atenția către chestiunea ratării: „Noi suntem niște frumoși învinși, șamane.”, filosofează la beție protagonistul și prietenul lui, loviți de presimțirea bătrâneții („deja nu prea-mi mai construiesc planuri de viitor, ci am ajuns să-mi trăiesc planurile”). Hotărâți să aștepte la o intersecție schimbarea și „îndrăgostirea” care nu mai vin, cei doi se așază – compozițional vorbind – la jumătatea drumului între personajele prozelor lui Ioan Groșan și minunații absurzi beckettieni. Lor le va răspunde, în ultima povestire (Podul Strâmb), discuția personajelor despre rodajul conjugal. Povestea despre Copilul-lup constituie, în alt loc, pretextul unei răsturnări de situație în jurul aceleiași teme obsesive. „Nu ți-e teamă că, la un moment dat, o să ți se facă dor să cunoști din nou, de la început, o femeie? Noi acum vorbim despre ce-a fost, dar de vreme ce suntem căsătoriți, astea n-or să mai fie, nu? O să fim doar noi doi și-atât, până la moarte.” – întreabă, retoric-constatativ, de această dată, proaspăta soție însărcinată. Tot ea îi va cere aici bărbatului să-i povestească – într-un exercițiu de comunicare integrală – despre „celelalte povești de dragoste” ale sale. Pe lângă povestirile premoniției sau ale nostalgiei, citim printre Celelalte povești… și povestirile rezoluției. În acest fel pot fi, de pildă, percepute Scufundări (relatarea unei vacanțe de după ruptura amoroasă, în care scufundarea gravă, necesară, în sine este înlocuită cu o scufundare în mare, un scooba-diving ratat) sau Lună plină (despre un bărbat bântuit de gândul că este „presupusul tată” al celui pe care îl credea fiul său).

Lucian Dan Teodorovici nu este un prozator de subiect, după cum o dovedește, o dată în plus, maniera anticipativă în care povestește. Istorii precum sinuciderea din iubire a unui tânăr sau uciderea tânărului țigan de către familia lui ori moartea logodnicei într-un accident de mașină nu alcătuiesc doar povestea centrală din trei povestiri diferite (Pe catalige, După gâște sau Cu mai mulți kilometri în urmă), ci participă la o rețea de factură romanescă, fiind evocate ca referințe secundare, în discuții de familie sau de cuplu din alte povestiri. Referențiale biografic par să fie și tulburătorul Niște documente, care relatează o ciudată poveste de dragoste între o deținută politic și unul dintre torționarii săi (deslușită însă de o comentatoare retrospectivă) sau amuzantul Tramvaiul care cântă (poate cea mai pronunțat tragi-comică dintre toate piesele volumului).

Piesa centrală – atât ca plasare în economia volumului, cât și ca relevanță poetică și de conținut, dar și ca reușită – este O noapte la hotel. Și subiectul acesteia ne este deja cunoscut, el apărând în referințele la felul în care, imediat după ce soția îi descoperă infidelitatea, bărbatul rupe relația cu „cealaltă femeie”, în aceeași noapte. Cum am stabilit deja că nu subiectul este crucial pentru autorul nostru, putem citi această bucată ca pe o mostră de scriitură marca Teodorovici. Mai întâi, conținutul poveștii: întâmplarea este redusă la minimum (amanta vine în camera de hotel a soțului care i-a dezvăluit totul soției, pentru a constata că acesta nu vrea decât „să-i dea papucii”). Apoi, maniera poveștii: analiza psihologică este scurt-circuitată în bună tradiție (sic!) postmodernă. O analiză psihologică „tare” ar contrasta strident cu lipsa de adâncime a personajului: numai suprafața lui reactivă ne este accesibilă, nu și viața lui interioară. Trimiterea evidentă la văzul „enorm” și simțirea „monstruoasă” ale lui Caragiale se simte în auzul hipertrofiat al personajului, care înregistrează mișcările și oftatul iluzoriu ale vânzătoarei de la chioșcul din stradă. În fine, artificiul de autor: introducerea temei. Cred că aici se localizează precis marea reușită a lui Lucian Dan Teodorovici. Pe de o parte, este vorba despre revenirea la câteva dintre temele cele mai „mari” și, de aceea, cele mai dificile ale prozei din toate timpurile (iubirea, moartea, trădarea). Pe de alta, abordarea lor ține de registrul derizoriu, minimalist. „Ce naiba!? Sunt atâtea minciuni de zis! Tu ești acum în poziția în care poți să mi le spui. Sunt astea pe care ți le-am spus, dar mai sunt și altele. Unele chiar frumoase, știi? Vrei să te-nvăț eu ce să-mi spui!?” – izbucnește amanta înșelată, în momentul în care iubitul ei îi vorbește „despre o așteptare”, făcând haz amar de asemănarea dintre propria poveste de dragoste și o telenovelă. Probabil că ușurința cu care autorul detonează gravitatea acestor teme aproape imposibile este și rezultatul exercițiului de scenarist pe care Teodorovici îl practică oarecum sistematic. Tot lui i se poate datora aplecarea către justificarea concluzivă: „despre dragoste a fost vorba întotdeauna”.

Oricum, cert este că avem în față un personaj nou în literatura noastră, în ciuda asemănărilor de familie pe care le semnalam mai sus. Acesta și-a pierdut atât complexul psihologic cu care îl împovărase proza interbelică ori șaizecistă, dar și complexul anti-sentimental, la fel de greu de purtat, din proza nouăzecist-douămiistă. Fără să fie complet dezabuzat, dependent de mari turbulențe interioare ori de combinații chimice letale, el nu este nici complet re-psihologizat. Noul nostru personaj este omul suprafețelor în măsura în care el însuși visează la justificări și adâncimi interioare, este cel care își traduce dezechilibrul uman în termeni chimici, pentru a-l face suportabil. La Lucian Dan Teodorovici, scuza pe care personajul o oferă propriei ratări este exact de această natură: în O noapte la hotel, protagonistul meditează nu la o soluție a complicației sale existențiale, ci la sinapse și la mesagerii lor chimici: „ei te fac să-ți dorești să tragi un fum de țigară. Sau mai multe fumuri. Iar când au alt chef, te trimit la culcare. Ba chiar tot ei, se pare, sunt vinovați de momentul în care îți vine să faci dragoste. Ei sunt vinovați pentru tot ce ți se întîmplă.”

Simptomatică pentru proza noului personaj este punctarea textului cu refrene exterioare: dacă nu sunt piesele lui Leonard Cohen, ascultate și citate copios în prima povestire, atunci sunt piesele ascultate premonitoriu la radioul mașinii în Copilul-lup sau poveștile spuse de alții (țăranca din Niște documente sau șoferul din Cu mai mulți kilometri în urmă). Acestea au rolul de a umple inteligibil locul vacant al mesajelor cunoașterii de sine sau absența totală a marilor revelații ale formării și ale devenirii (a se observa modificarea de regim față de – spre exemplu – textul optzecist, și el citant, dar aproape exclusiv din marea poezie și proză).

Ultima carte a lui Teodorovici este nostalgică și pasionantă ca o poveste de dragoste, dar inteligentă ca un roman textualist. Ea este cea mai bună dintre cărțile autorului publicate până acum și are toate datele pentru a deveni nu numai o carte foarte citită, ci și un reper de istorie literară recentă.

- cronică în Steaua, 4/ 2009. In revista mai are un pasaj introductiv, pe care l-am reluat putin modificat intr-o cronica la Dan Lungu, pe care o voi posta mai tarziu -