Deocamdată este vorba doar despre un răspuns la leapşa Luizei de săptămâna trecută. Iată scena pentru zmeură:
„Fanariotul cum o văzu deveni palid şi începu să-i tremure fibrele de emoţiune. [...] Greaca se plecă şi-l sărută pe obraz cu un transport de amor prefăcut, luă mâna lui într-ale sale şi o acoperi de sărutări, apoi căzu în nişte meditaţiuni pe care fanariotul le tălmăcea în multe chipuri, dar toate în favoarea amorului său. Mai multe scene de un amor delicios se petrecu între dânşii, dar când greaca crezu că a sosit timpul să dea lovitura decisivă, se prefăcu că cade într-o adâncă întristare, oftă cu prefăcătorie ce nu s-a văzut pân-acum chiar la cei mai lăudaţi actori dramatici ai teatrului nostru şi vărsă câteva lacrimi mincinoase.” (Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi)
După cum se vede cu ochiul liber, scena se rezumă la propoziţia bolduită, ce argument estetico-narativ mai bun vreţi. Restul trebuie citit pe post de pre-, respectiv postludiu, ce argument erotico-narativ mai bun vreţi. Mult mai elaborate sunt pasajele filosofico-esopice referitoare la natura depravată a femeii. Aproape genială este scena confruntării din gelozie (a se compara cu referentul shakespearian sau cu acela caragialian, după pohtă):
„N-apucă să sfârşească bine aceste cuvinte ameninţătoare şi vicleana amantă dete un chiot şi căzu jos leşinată. Postelnicul luând de adevărat acest leşin, pierdu furia de mai nainte şi, printr-un salt repede, o luă în braţe şi o puse pe divan; apoi chemă slugile şi îi dete ajutorul necesar. Iscusita femeie rămase în această stare de letargie prefăcută până când văzu pe postelnicul plângând ca un copil şi cerându-i iertare că a bănuit virtutea ei; apoi se prefăcu că se deşteaptă din leşin şi, prin această ingenioasă manevră, nepoata Evei izbuti a mânca din pomul vieţii fără a pierde raiul ca străbuna sa.”
Oricum, mai voiam să vă îndemn să-l recitiţi pe Filimon după ce treceţi de 35 de ani. Brusc devine teribil de ofertant. Best comedy ever!
Eu l-am recitit, chiar la 35, ca deja am 40. Si imi placea ca erau subtile niste chestii cum ar fi cea cu nepoata Evei si cu pomul vietii. Nu era proasta Duduca pana la urma. Cine-i cadea in plasa, problema lui
“Mai multe scene de un amor delicios se petrecu între dânşii”… genial si delicios!
)) Pe mine o sa ma amuze cartea lui N. Filimon pina la adinci batrineti 
nu stiu despre voi, dar eu in scoala l-am citit mereu cu furie: pentru ca era lectura obligatorie si pentru ca ma simteam prost daca ma uitam peste alte garduri europene la ce scriau altii in acelasi timp. abia recent m-am calmat suficient ca sa ma amuze…
şi eu îs destul de îngăduitoare cu filimon. l-am citit complet pentru admiterea la facultate (că pentru bac nu mă obosisem) şi m-am amuzat teribil. am imagini întregi care mi-au rămas în minte şi mă tot distram de paralele pe care încercau criticii să le facă între filimon şi balzac. crecă-s umpic snoabă, da îi iert stângăciile pentru l’air du temps pe care-l respiră romanul lui:)
De fapt, cred ca tocmai stingaciile de incepator (de gen) ma amuza cel mai mult la el.
Ma suspectez, totusi, ca-mi place si pentru ca Stefan Agopian si l-a inventat ca predecesor (sint f. influentabil)
Mi-am adus aminte de un interviu destul de recent al d-lui Agopian, unde spune asa:
“Am stramosii mei romani, de la Ghica si Filimon la Mateiu Caragiale si Ion Barbu… Sigur, e o filiatie nu foarte vizibila.
Si nici nu este o directie foarte productiva… Nu ca vreau acum sa fac pe nebunul. Cind am inceput sa scriu roman, eu muream dupa Camil Petrescu. Dar mi-am dat seama ca nu am inteligenta lui. Eram talentat, dar nu suficient de inteligent. Si mai era ceva: am stat si m-am gindit care e linia nedezvoltata suficient la noi. Si aceasta era linia Filimon-Ghica, deci linia colorata a literaturii noastre. Eu mor dupa Ciocoii vechi si noi. Am zis sa incerc asta, ca e un loc liber. Nu eram foarte timpit, am cautat o nisa.”
Ma distreaza teribil sa mi-l inchipui pe d-l Agopian, in acel moment zero, cautindu-si un créneau al lui pe care sa-l exploateze
as fi vrut sa postez zilele astea partea a doua – pentru ca uite cum m-a facut luiza sa scriu special pentru blog – dar au fost zile nebune si pline de fierbere, nici vorba sa-mi pot face timp…
@luiza: sunt foarte distractive comparatiile alea didactice intre te miri ce de pe la noi si ceva cu totul si cu totul diferit de la ei. graba noastra de a gasi categorii europene, de a arata ca “suntem si noi tot de-ai vostri”. ti le-amintesti pe alea cu eminescu predecesor al fizicienilor cuantici?
@alexandru: il iubesc mult pe agopian, despre care am scris in volumul despre optzecism, dar nu-mi place, in fragmentul pe care-l citati, faptul ca “moare/ murea” dupa camil petrescu (am tot felul de razboaie cu camil, care mi se pare responsabil in mare parte pentru arestarea romanului nostru modern strict in zona psihologizanta. prea multi scriitori “au murit” de dragul lui ca sa nu devina amorul asta general detrimental pentru evolutia literaturii noastre). norocul nostru ca si-a gasit nisa pe “linia colorata”, minunata expresie. brr, ce usurel ar fi iesit un agopian camilpetrescianizat, nu credeti?
Mie din Camil Petrescu mi-au placut mai mult comentariile din subsolul Patului lui Procust decit analizele psihologice. Am o slabiciune pentru trucuri si jucarii dinastea. Mi-au placut din prima, foarte mult, Tiganiada si Pseudo-kynegetikos, de pilda – mi-au placut asa, pur si simplu, mai mult decit povestile clasice pe care le citeam cind le-am descoperit.
Mi se pare ca trebuie sa-l laudam pe d-l Agopian si sa-i fim recunoscatori ca a gasit ‘linia colorata’ cu atit mai mult cu cit pe vremea cind a inceput sa scrie nu cred ca erau prea evidente alternativele la romanul psihologic ca model dominant.
Eu o sa continuu cu intrebari de tip oracol, cum le zice Luiza: ce ‘linii colorate’ din lit. rom. va mai plac?
linia asta colorat balcanica, de la budai-deleanu, pana la cei doi caragiale, agopian si eventual florian, plus una de care mi-a fost mereu rusine, aia a gratuitatii unui anumit fel de a povesti ‘minor’, cum este pe alocuri sadoveanu si cum este peste tot hogas (de la care bunicul a invatat sa prepare o calugareasca, aviz cunoscatorilor. din carti, sa fie clar.) la capitolul fantasmatici, il prefer oricand pe voiculescu prozelor ‘facute’ metafizic ale lui eliade. in rest, imi mai place ‘colorata’ feminina care incepe cu hortensia, trece prin gabriela adamesteanu si se opreste eventual la adela greceanu (asociata nedrept si condescendent cu psihologismul camilpetrescian). si le sunt foarte recunoscatoare teodorenilor: lui pastorel pentru textele gastronomice, iar lui ionel pentru ca a scris literatura copilului urban (nu m-au convins niciodata povestile despre copiii naturali, inocenti si neastamparati, desi copilaria mea a fost fundamental peizana. ionel teodoreanu are intuitia perfecta a copilariei non-inocente, n-as vrea sa spun ‘perverse’, sa zic mai bine ‘divine’, ca pascal bruckner, sau ‘daimonice’, precum nabokov).
iti plac lepsele bag de seama. foarte bine pentru tine, ca tocmai te-ai mai pricopsit cu una de la mine. sper sa nu ma dezamagesti
E mai tare scena seducerii lui Dinicu de Chera Duduca (parca te uiti la o tele-novela), fir-ar mama ei de stangacie de incepator; si cate nebunii nu puteau fi facute si acolo… dar poate descriptio amoris era mai simplu pe vremea lui filimon… ce stim noi acuma de ce infocata turburare se simteau coprinsi cetitorii in vremea ceea…
Dar subscriu… cred ca a mai facut cineva referire: Ca deschizator de drumuri, plecat din punctul zero cred ca ar trebui sa il privim cu mult respect pe filimon, fara alte comparatii trase de par …
Si intr-adevar si mie imi place mult mai mult cetit la “batranete” decat la tinerete…
dragii mei cetitori eroticosi, akademia ma impiedica sa raman consecventa pe redutele internautice, asa ca leapsa asta probabil ca va ramane cu jumatate de raspuns, macar deocamdata, dupa cum leapsa afreudei, la care ma mananca pe limba sa raspund, va ramane dezamagitor blocata. ce vreti, am cateva sute de lucrari de corectat, licente de indrumat, plus serbarile si benchetuielile aferente finalului de an scolar (inclusiv fiica-mea Mira are banchet de terminarea clasei a doua, go figure)…
o sa pun acum o intrebare indiscreta, care ma bintuie de citeva saptamini:
cum citeste un critic literar o carte?
un critic literar citeste o carte cam asa: se asaza si el pe ceva, ca omu, de preferinta nu la orizontala si de preferinta cu picioarele sprijinite ceva mai sus (nu foarte!), ia cartea, o deschide la inceput, o rasfoieste ca pe un pachet de carti de joc si o miroase, pune cartea pe fotoliu ca a uitat sa-si aduca creionul, iar i l-au sterpelit copiii pe ala cu mina subtire si moale, isi recupereaza creionul, mai ia niste stickere colorate si incepe sa citeasca si sa fircaleasca direct pe carte (oroare!), pana ce barbatul criticului trece pe acolo si zice: „sper ca nu fircalesti pe cartea mea”, iar criticul se preface ca nu, ca e un exemplar absolut individual, non-familial. fircaleste el ce fircaleste, zi de vara pana-n seara, timp in care copiii trec pe-acolo cu diferite doleante (de la teme la mate, pana la arbitraj international in dispute de surori), dupa care isi da seama ca trebuie sa manance si gura lu copiii lui ceva, asa ca improvizeaza o cina, dupa care… cum il ajuta sfantu: ori trebuie sa termine cronica (si atunci sta noaptea si o scrie, ruland inainte si inapoi paginile, uitandu-se peste fircaleli pana se incheaga un sens), ori nu (si atunci lasa totul pe maine si se culca).
hahaha! multumesc… da, am primit mai mult decit ma asteptam.
si-n acelasi timp mai putin.
voiam sa intreb: un critic _abordeaza_ o carte? inteleg din raspunsul dumneavoastra ca faceti continuu notite pe margine; asta-mi sugereaza o zona a constientei care nu-i scufundata in materia cartii, o detasare hmmm… critica.
si-atunci cum va poate _prinde_ o carte? puteti oare _trai_ o carte, la nivel de senzatie, fara sa faceti trimiteri, legaturi, referinte si indexari, plasari in contexte/curente/domenii, comparatii si adnotari?
ce inseamna pentru un critic literar “placerea lecturii”? mai exista aceasta placere, sau e altceva, ceva subordonat meseriei?
nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc la locul nasterii mele… stiu foarte clar ca exista lecturi de placere si lecturi de serviciu, carti pe care vrei si alegi sa le citesti si altele pe care trebuie sa le citesti (categoriile nu se exclud reciproc). in general, la volumele teoretice/critice iau de la bun inceput creionul in mana, ceea ce imi fragmenteaza lectura si poate imi intrerupe placerea… la celelalte, cand nu sunt extrem de presata, citesc o data de placere si a doua oara de meserie, cu adnotari. aveti dreptate ca nu poti fi in acelasi timp in carte si in afara ei atunci cand citesti fictiune. cel putin eu nu pot, poate ca lupii tineri reusesc, eu stiu? desi legaturile le faci oricum de la o vreme incolo: ti se activeaza niste proximitati stilistice, stii ca respectivul autor seamana cu nu stiu care altii la tratamentul personajelor, la felul cum construieste tensiunea epica/lirica, la teme si obsesii textuale, ma rog, lucruri din astea. in rest, vorba lui lazarescu, ‘si criticii e oameni’…