de la www.presa-zilei.ro
(continuare din numărul anterior)
În cele din urmă, volumul lui Toma Pavel, Gândirea romanului, crește din episoade hermeneutice foarte pasionale, din interpretări ale operelor reprezentative pentru epocile invocate pe parcursul analizei. Într-un plan de o mai mare generalitate, autorul mărturisește că a dorit să surprindă, în prima parte, „felul în care genurile narative premoderne concep perfecțiunea umană”, pentru a examina, în a doua, „tentativele moderne de a examina această perfecțiune în lumea experienței cotidiene”. Definiția cu care lucrează teoreticianul care „gândește” romanul este una antropocentristă și tradiționalistă („gen care privește individul prin prisma aderării sale la ideal”), ceea ce sună cu atât mai încurajator pentru susținătorii noului umanism cultural, cu cât vine din partea unui teoretician al ficționalismului de talia lui Toma Pavel. Argumentul autorului este că romanul – cum s-a mai spus, deși nu la fel de plastic – „înflorea singur și de capul lui” înainte de secolul XVIII, profitând de marea sa adaptabilitate formală, tematică și imaginativă. În schimb, de îndată ce a semnat pactul verosimilității (concurând realitatea) și pe acela al modernismului (concurând poezia și muzica), el a fost silit să abdice de la diversitatea sa anterioară, precum și să accepte o disociere a receptării (între reacția elitist-critică, valorizând modernismul ca experiment formal, reacția auctorială, valorizând nevoia de accesibilitate publică, și, în fine, reacția publicului larg, valorizând lectura ca relaxare).
De remarcat este faptul că istoria romanului nu poate fi, pentru Toma Pavel, decât o istorie a receptării, respectiv a felului în care romanul a fost „gândit” de la o epocă la alta. Presupunerile sale despre schimbările de interes ale scriitorilor și ale criticilor se organizează în jurul receptării (fie ea publică sau specializată). Până și definiția de lucru oferită conceptului depinde de receptor, autorul preluând-o pe aceea larg informală care consideră romane cărțile care „de-a lungul secolelor au fost primite și citite ca romane”. În acest context, capitolele dedicate povestirii și nuvelei devin episoade obligatorii ale „gândirii romanului”. Totuși, chiar și aceste capitole sunt concepute din perspectiva distanțelor pe care le stabilesc cu reperul cărții: de pildă, oprindu-se asupra temei iubirii, autorul semnalează felul în care, ca formă, nuvela nu se pretează la reprezentarea iubirii idealiste (perfectă și independentă față de exterior, ca în romanele idealiste), ci eventual iubirii tragice (înrădăcinarea personajului în lume și în „mediu” precondiționând eșecul idealizării).
Impresionantă, în fiecare pagină din Gândirea romanului, este o anumită atmosferă non-elitistă, mulțumită căreia, fără a sacrifica nimic din calitatea judecăților de valoare, interpretarea se întoarce către argumente de bun simț precum acela că romancierii și-au dorit mai întâi să spună o poveste care să fie citită, și numai accidental și secundar și-au dorit (unii dintre ei) să modifice paradigme ori evoluții literare. Demne de tot interesul sunt, de aceea, considerațiile despre deosebirile dintre „scriitorul de geniu”, „scriitorul de succes” și „scriitorul important”, respectiv influent în evoluția genului. Această atmosferă trebuie pusă în legătură și cu particularitatea stilistică a cărții, reprezentată de frecvența propozițiilor memorabile, nu într-un sens căutat epatant, ci într-unul de o colocvialitate (absolut academică) de cea mai bună calitate. Iată un pasaj despre omnisciență: „această imagine a autorului, ființă vorbăreață, omniscientă, uneori inoportună, nu începe să fie necesară /…/ decât în momentul în care, prin complicitatea scriitorilor cu inimă simțitoare, protagoniștii romanului ajung să vorbească, la persoana întâi, despre frumusețea incomparabilă a sufletului lor, și când, în alte romane, o voce și mai puternică îi pune pe acești sublimi palavragii la locul lor.”
Accentul intervenției lui Pavel nu cade pe prezentarea transformărilor din istoria romanului, cât pe manipularea lor realistă și modernistă. „Prezentând această retragere a imaginației ca pe o victorie a bunului simț”, critica realistă a clădit (cu concursul romancierilor înșiși) încrederea în sine a romanului direct proporțional cu dorința acestuia de a adera la adevărul social și psihologic al omului modern. Sărăcirii paradigmatice aduse de victoria de secol XIX a realismelor i s-a adăugat aceea la care romanul a fost obligat de experimentalismul modernist de secol XX, care, din avânt revoluționar, bagatelizează importanța tradiției. Numai că romanul nu se conformează întru totul directivelor culturale ale epocilor și tocmai aceste momente de insurgență constituie carnația demonstrației din Gândirea romanului. Merită spus că nu despre o răsturnare de canon este vorba, ci despre lectura operelor canonice în această nouă lumină. Dacă ar fi să stabilesc la cald principala reușită a demonstrației lui Pavel, aș spune că ea este tocmai detensionarea competiției canonice. Dezbaterea asupra canonului nu intră, tocmai de aceea, în Gândirea romanului, ea rămânând secundară față de nevoia de a repune în discuție, pe pozițiile majore care li se cuvin, romane expediate într-o zonă derizorie de către o receptare critică tributară ea însăși unor atașamente extra-literare sau para-estetice (față de „adevăr” ca nucleu al artei, față de „inovație” ca obligație artistică).
Nu voi insista asupra a ceea ce reprezintă Gândirea romanului pentru istoricii și teoreticienii romanului: este limpede că avem dinainte ultima apariție fundamentală în domeniu. Cartea nu se rezumă la a desena (în culori și nuanțe!) o istorie a romanului, ci scrie simultan o istorie a receptării, polemică față de câteva dintre cele mai autoritare teorii ale romanescului (v. „istoria naturală” a lui E. Rohde, „istoria procedeelor” a lui M. Bahtin, „istoria socială” a lui I. Watt sau „istoria speculativă” a lui G. Lukacs) și în măsură să modifice felul în care citim astăzi roman. Mi se pare absolut necesar de precizat că acest ultim volum al lui Toma Pavel reprezintă și o sinteză de autor: poate că numai în Fragmente despre cuvinte am fi putut bănui cât de mult creditează teoreticianul lumilor ficționale gustul estetic. Pentru că totul pornește de aici, de la un moment problematic în care o tradiție a receptării, o istorie monumentală ultragiază judecata de gust. În sprijinul acesteia din urmă vin ulterior argumente istorice, critice, dar nucleul dur al argumentului rămâne (măcar în pretext) cel estetic. În această ordine de idei, Gândirea romanului este o carte de recitire (cum au mai scris Anton Dumitriu la noi sau Matei Călinescu), respectiv o revizitare a marilor cărți, dincolo de supraspecializarea științifică, pentru a recunoaște în lectura romanului o formă inegalabilă de plăcere și de cunoaștere. Nu în ultimul rând, acest volum de teorie și istorie a romanului este în sine un roman cu personaje-cărți: la final, Toma Pavel ne lasă să ghicim acest lucru (pe care-l bănuiam deja) atunci când se referă la cartea abia încheiată ca la „povestea pe care am spus-o”.
(în „Apostrof”, 8/2009)
