Efectul Mara în interiorul și în afara poeziei

Maternitatea se transformă foarte greu în literatură, iar în literatura scrisă de bărbați ea este – din rațiuni ușor de explicat – aproape invizibilă. Nu politicile genului sunt de vină, ci experiența maternității în sine, cu limbajul ei non-discursiv și cu modificarea pe care o imprimă regimului interiorității. Poemele maternității sunt oricum foarte puține la noi, dar cu atât mai puține la scriitorii bărbați. Sigur, afirmația este valabilă dacă nu le confundăm nici cu poemele despre mamă, nici cu acelea despre copilărie: la aceste două capitole stăm foarte bine, deși ne complacem până recent în zona monocoloră a mamei sacrificiale și a copilului inocent. E adevărat, Blaga are poemele nostalgiei intrauterine, uneori găsești câte o metaforă despre naștere sau despre cea mai tânără copilărie și la Arghezi. Ceva mai mult despre maternitate și gestație se află la Cărtărescu sau la un tradiționalist precum Mihai Gălățanu. În schimb, în ultimul volum de poeme al lui Dan Coman, Dicționarul Mara – ghidul tatălui 0-2 ani (Chișinău, Editura Cartier, 2009) această experiență exclusivistă (căreia Ioana Nicolaie i-a scris la noi poemul-etalon) devine însăși materie poetică. Ce tip de text elaborează, așadar, poetul față cu maternitatea? Evident, un ghid de consultat la pachet cu dicționarul aferent. Cei familiarizați cu simpatiile expresioniste ale poeziei lui Coman vor sesiza jocul dublu al acestei raționalizări masculine. Înaintea prefacerii complete, eul ordonează cuvintele noii limbi, din noua viață aflată dinainte; până să se mute în lumea Mara, îi cartografiază riguros relieful. „Jocul dublu” la care mă refer mai sus ține de posibilitatea de a citi titlul atât ca pe o ironie anti-alfabetică, cât și ca pe o modificare de regim poetic: probabil că nu numai despre o transformare umană particulară scrie Coman, ci și despre una în ordinea propriului scris.

Este clar că eul din anul cârtiței galbene se află la o distanță considerabilă (deși instabilă) de eul din Dicționarul Mara. Pe aceeași idee, să spunem că avem de a face cu un poet proteic, pe care nu-l caracterizează nici sondajul pe verticală într-un singur imaginar (deși „personajele” volumelor sale sunt aceleași), nici ancorarea într-o singură formă. De la debut, el a parcurs deja câteva regimuri: unul al individualismului de extracție neo-expresionistă, cu volute vizionare care-l apropiau de familia suprarealistă, altul ceva mai manierist, egolatru și negru ludic pe alocuri. În Dicționarul Mara autorul ajunge la o rostire inaugurală, la un soi de poezie sapiențial-colocvială, adaptată pentru o lume în desfacere, ale cărei propoziții axiale sunt de tipul: „Mala nu poate să zboale/ pentlu tă ale funduleţ”. Ca să insistăm asupra acestui punct, cel mai apropiat intertext al Dicționarului… este Micul Prinț. Nu numai că avem de a face cu același soi de traduceri din limba „oamenilor mari”, ci suntem obligați să luăm aminte și la oaia irezistibil recurentă, cea cu gura căreia își găsește asemănări eul din tlinda, cea „cu vorbele aspre” ale căreia reîncep să vorbească protagoniștii din vorbele mari ale omului, cea care lenevește „până la brâu în covor” în frigul sau cea pe care o poartă „atârnată de gât” tatăl care intră în salonul nouă, lăuze. Geneza lumii după Mara numai logocentrică nu este: începutul nu mai este cuvântul, ci o desfășurare factuală („așa e începutul și la început dragostea e când faci/ ceai laricol/ când n-are febră fetița, când zice tlinda/ stai liniștit că-i dau eu laptele și-o învelesc și-o plimb eu”). În plus, cu „începutul” se sfârșește Dicționarul Mara, fiind egal cu epilogul: să fie acesta un semn că realul începe unde se sfârșește lumea Mara? Probabil că da, de vreme ce „vorbele de om sunt impracticabile”, iar gura este acoperită de „pielea inimii”, prin care nu trec decât „vorbele de câine și numai vorbele de nurcă/ și numai vorbele de oaie”.

Marea capcană pe care o întinde lecturii Dicționarul Mara o reprezintă tensionarea unei așteptări de celălalt: s-ar putea crede că Dan Coman scrie chiar despre fetița lui sau că, mutatis mutandis, eul poetic vorbește despre proaspătul alter, abia intrat în poem. Nimic mai fals: Mara nu este, în propriul dicționar, decât un modul al eului. Poemele se scriu tot în jurul eului și al modificărilor lui, prezentând noua față a lumii după Mara, oferindu-i acesteia din urmă rolul de uragan domestic sau de tsunami poetic. Că este așa ne-o dovedesc nuanțele infinite ale re-aproprierilor din acest volum. Nu numai lumea este reînvățată, nu numai cuvintele sunt reinvestite (a se vedea, în acest sens, înlocuirea stihialului nume al „ghingăi” din volumele anterioare cu alintatul „tlinda”), ci și eul este reclădit, de la epidermă până la suflare (mai degrabă în ordine inversă), ca un Golem activat de luptătoarea de summo, sau mai exact ca un „omuleț de pluș” al fetiței („vine mara-ntre noi și ne îmbracă și ne piaptănă/ și ne dă ușor cu palma la fund/ vine mara și călare pe niște rățuște de plastic/ ne pune să plutim în cafea” – poem de dragoste).

Cu toate acestea, Dicționarul… este cu totul și cu totul babyproof, nicio stridență nu încape în el, agresiunile sunt ținute la distanță: fumul de țigară „nu mai iese din gură”, este ascuns sub masă ori condiționat de răsucirea unei cheițe, pericolele potențiale sunt izolate cu fum de pluș „în care fetița nu se poate lovi”, oamenii mari se prefac doar că beau cafea și au dezvoltat „niște mecanisme sigure de îngrijit mara”. Aici, în algoritmizarea aproape mecanică a reflexelor în jurul Marei se află unul dintre filoanele tematice ale volumului, mai exact acela pe care l-aș numi dulce-amărui. Interesant este că atitudinea eului față de aceste „mecanisme sigure” nu este tocmai negativă, cum i-ar ședea bine eului furtunatec modern sau celui nonșalant postmodern. Dimpotrivă, în insistența poemelor pe măsurători (orele, distanțele, greutatea) trebuie citit atât un efort cosmogonic, cât și o voluptate a submisiei, a plecării capului, a renunțării compensatorii: darul Marei este plătit de bunăvoie cu prețul legării „de un copil/ ca de-un țăruș în mijlocul sufrageriei”: „de-acum gata, îmi spun, gata./ sunt tată./ și capul meu se apleacă deasupra acestei propoziții/ exact ca o oaie în dreptul unei cești de cafea” (tatăl – după cinci zile). Un alt filon tematic al volumului, decurgând oarecum din primul, este acela al domesticirii erotismului fie sub forma asexuată a mângâierii peste capotul Tlindei, din poemul abia citat („ca un ortodox blajin/ peste hainele preoțești în timpul liturghiei”), fie sub aceea a întreruperilor repetate, precum respirația celui pornit în explorare trupească în plapuma („și-n același timp în care, cu un ultim efort,/ degetele mi se strecoară sub pantalonii de pijama/ pasărea începe brusc să se zbată și să țiuie/ prinsă sub capul meu și/ mara izbucnește în plâns”), fie în chip de mecanică frigidă, ca în poem de dragoste („atunci ne strecurăm iute sub plapumă/ și în tăcere ne izbim unul de altul/ ca două pulpe de pui”) ori de depozit de dragoste, acumulat precum retențiile de apă în corp (v. pampers). Am lăsat pentru sfârșit filonul cel mai important și mai solar, cel dedicat efectului Mara, în mare măsură pentru că aici reușește cel mai bine proiectul non-verbal al lui Dan Coman, impunând o reacție pe măsură. Cel mai pronunțat patetic, acest filon este responsabil atât de impactul emotiv („respirația mea îmi încălzește încet fața/ și încet-încet respirația marei/ încălzește tot parcul” – măr cu biscuiți), de restaurarea lumii (v. gondont-gondont sau noile dimineți), cât și de intervenția unei anxietăți fără leac (v. frica „albă și moale” din frica sau amplificarea insuportabilă a zgomotului produs de ștergerea frunții febrile a copilului, din nurofen). Triplu articulat, Dicționarul Mara ghidează mai mult decât o lectură poetică sau o transformare artistică, el explică (în sensul cel mai impropriu al cuvântului) o înnoire existențială. Dincolo de orice joc, el accesibilizează o întreagă zonă semantică puțin vizitată la noi și o face absolut impresionant.

(pentru „Steaua”, cred ca 8/2009)

Posibilă temă pentru pedesei: vă-ncumetați să găsiți pentru 22 august (ori când veți vrea voi) poeme scrise de bărbați despre maternitate? Nu din alea cu mama sau cu dulcea copilărie, ci exact din astea despre gestație, borțoșenie, bebeluși și alte cele?