Claes Oldenburg, Măr
Există, atunci, salvare digitală? Care sunt şansele blogger-ului, dacă lucrurile stau chiar aşa (fireşte că am produs până aici o ficţiune retorică de care nu vă veţi lăsa înşelaţi!)? Cum îşi poate el păstra libertatea de comunicare, fără să se vadă trădat de sistem? Soluţiile, aşa cum le văd din foişorul de unde priveam la început, sunt mai multe la număr: într-una dintre ele, blogging-ul se asumă ca o meserie, cu fişă a postului, cu liste de îndatoriri, cu drepturi şi asigurări, cu remuneraţie (în bani sau în glorie), cu grijile aferente oricărui provider. Blog-urile „serioase” se află în această situaţie: ele anunţă cele dintâi noutatea, de oriunde vine ea, pentru că o pândesc ca pe o pradă de preţ, fără de care tribul de vizitatori unici ar putea muri de foame peste iarnă. Ele sunt ţinute „la zi”, disciplinate, responsabile. Din ele afli întotdeauna ce este de aflat, ele creează – cu aceeaşi putere de fascinaţie, prozeliţi şi detractori. Soluţia mi se pare în egală măsură admirabilă şi demnă de milă: publicul este răsfăţatul acestor blog-uri. Nu există loc în lumea internautică unde publicul să fie mai bine îngrijit, dar autorii lor sunt truditorii fără pauză, „vieţaşii” propriului discurs şi ai principiului semnalării.
O altă soluţie, pe care îmi permit s-o dispreţuiesc şi – de aceea – asupra căreia nu insist, este aceea a blogger-ului care, neavând vocaţie sau putere de vânător, ca mai sus, rămâne la stadiul de hăitaş, propunându-şi în primul rând să facă foarte mult zgomot. Zgomotul ca mesaj primar de atragere a atenţiei, obscenitatea (nu neapărat sexuală) şi stridenţa ca ţinte – iată elementele principale ale acestei soluţii. O variantă soft a producătorului de zgomot obscen este producătorul de zgomot liricoid, respectiv blog-ul în care coboară toate clişeele fandoselilor sentimentale, de la cele pseudo-literare la cele pseudo-existenţiale, respectiv blog-ul de „simţire”.
Oarecum la polul opus hăitaşului de public se află blogger-ul care nu pare să dorească nimic de la nimeni, cel care-şi concepe spaţiul electronic ca pe un soi de jurnal închis, în care îşi consumă eul, ca într-un cub de sticlă. Soluţia acestuia este ancorarea de modelul cărţii, ca Ulise de catarg împotriva cântecului sirenelor. Nu noutatea sau informaţia îl motivează pe acesta, ci reflecţia sau jocul cu semnele culturii – în ce mă priveşte, atunci când citesc blog-uri, pe acestea le prefer, pentru că sunt adevăratele blog-uri creative. Faţă de hăitaş, a cărui unică grijă este mulţimea, acest nou Ulise atrage şi este atras de cei care-i seamănă: puţinii şi aleşii îi ameliorează singurătatea autoimpusă, dar chiar şi aceştia sunt pur facultativi (cu sau fără ei, pe neo-Ulise îl interesează ceva de dincolo de dialog, un răspuns pe care numai el însuşi şi-l poate oferi, chiar dacă – pe drumul dialectic – îl măguleşte intenţia de solidaritate). Dacă pe hăitaş blog-ul îl foloseşte, transformându-l într-un slujbaş aducător de noi închinători, în schimb neo-Ulise instrumentalizează blog-ul, făcându-l să-i slujească şi transformându-şi aroganţa în principiu de selecţie, conform principiului „blog-ul este ceea ce faci din el”.
Soluţia pe care o creditez cu cel mai mare punctaj pentru autenticitatea şi fidelitatea mijloacelor faţă de scopuri este aceea a blog-urilor deschise. Acestea sunt relaţionale fără să fie şi „populare”. Autorii lor vorbesc întotdeauna cuiva, dar niciodată pentru toată lumea. Este cazul celor care adaptează mijloacele blog-ului la un proiect care nu este exhibant decât în efect, nu şi în intenţie. Aceştia sunt privilegiaţii participanţi la o părtăşie selectivă, consacrată în limbajul culturii web cu termenul nefericit de comunitate. Marele câştig al bunei utilizări a blog-ului este – în raport cu propriile mele aşteptări, fireşte – accesul la o comunitate: crearea comunităţii înseamnă tocmai dispariţia publicului (ca termen generic al activismului celor nechemaţi) şi victoria proiectului comun (fie el literar, culinar, politic, sportiv, jurnalistic, umoristic sau de alte naturi). Cât timp proiectul, şi nu pura exhibare/ privire voyeuristă, este cel care susţine acţiunea în reţea, blog-ul reprezintă un enorm privilegiu. El încetează să mai fie astfel de îndată ce intervine o cât de mică falsificare în raport cu această coerenţă între „ce doresc” şi „ce pot să ofer”. Ideal mi se pare ca fiecare membru al comunităţii să poată defini – măcar pentru sine – ce vrea şi ce aşteaptă în fiecare nod reţelar în parte. De altfel, aceste două întrebări simple ar putea configura cu succes iluzoria şi imposibila deontologie a blogger-ului.
Blogging-ul – ca fenomen al culturii digitale – nu prea are parte de reacţii moderate, el este fie detestat/ contestat, fie îmbrăţişat şi agreat, iar acest lucru nu demonstrează decât că îşi trăieşte încă (în ciuda migrării către formule minimaliste) epoca de glorie. Aşadar, mai avem de aşteptat până când o analiză a lui va putea spera la nişte concluzii valabile. Până atunci ne dăm doar cu părerea sau îi observăm manifestările particulare. Strict personal, găsesc că lucrul fascinant în blog-uri este caracterul lor de creuzet, de work-in-progress. Mă refer aici la faptul că, indiferent dacă ne place sau nu, dacă se potriveşte sau nu structurii noastre interioare, există blog-uri în care dospeşte aluatul vremurilor viitoare: o altă literatură, o altă artă, o altă muzică sau alte forme de existenţă creatoare, care nici măcar nu au încă un nume. Citindu-le, mă simt ca un fel de Hubble de bibliotecă (fără mizele exponenţiale ale celebrului telescop): participant la naşterea planetelor.
(ultima parte din articolul aparut in “Steaua”, 4-5/2010, drept raspuns la ancheta despre Literatura blogurilor, alcatuita de Ruxandra Cesereanu.
Cum e cu bloggerul care habar n-ar ce scrie, dar scrie aiurea, tocmai pentru ca nimeni si nimic nu il poate opri? Ce facem cu spammerul esuat pe malurile jurnalului electronic, cel care publica panseurile lui Gâgă cu superbia unui Heidegger posmodern, pseudo-poetul care umple de junk serverele cu elucubratiile lipsite de noima?
Îl punem și pe ăla la index! (Lăsând gluma deoparte: categoriile mele nu sunt nici reciproc exclusive, nici exhaustive, așa că mai putem adăuga oricâți).
Nu-mi plac viziunile soteriologice (“deh, ‘salvarea’), iar mesianismul imi miroase a ranced.
Acum ca s-au alcatuit clasificari dupa felurite criterii, pot sa rasuflu usurat – am fost cantarit, masurat, evaluat (adevarat mane, tekel, fares al metrologiei), asa ca nu-mi ramane decat sa ma intorc la treaba si sa postez in continuare pe blog
Cum vom face toți, probabil, netulburați…
“Există, atunci, salvare digitală?” – sigur ca da. digitalul nu-i decit cel mai recent (ultimul?…) pas din evolutia noastra, privita ca o succesiune de “salvari”.
altminteri, nu inteleg intrebarea. salvare de la ce?
* * *
de remarcat eleganta dezaprobare a lui micawber (“am fost cintarit, masurat…”).
* * *
spune (retoric?) popaprostu (un nick… interesant, in context): “ce facem cu… X, Y sau Z?”.
hm.
de ce trebuie sa facem ceva?
[ ce facem cu cei tatuati? sau cu cei care se saruta in public? sau cu asiaticii? sau in general cu toti cei care, actionind sau pur si simplu existind, ne produc un disconfort oarecare?
traind in romania, ne-am secretat un blindaj formidabil impotriva agresiunilor mediatice. ce poate insemna, atunci, sensibilitatea aceasta la presupusii alergenici de pe net? ]
gasesc inutile astfel de exercitii de oratorie. posibila sorginte in cugetarile dojenitoare ale lui plesu nu le face mai acceptabile. da, mediocritatea e acum vizibila; insa ne e usor sa evitam expunerea la productiile ei. nu sintem obligati sa citim ineptii. avem intotdeauna alternative la dispozitie.
parerea mea: lasati oamenii sa scrie. pe ei ii ajuta; pe noi n-ar trebui sa ne deranjeze.
cum spuneam: joc cu suma pozitiva.
Ca să-ti răspund serios despre un text neserios: intrebarea retorica despre salvarea digitala o puneam teatral, ca final al „apocalipsei” descrise in prima parte a textului, din postarea trecuta.
In rest n-am nimic de adaugat decat marea mea mirare ca au existat oameni care sa se simta vizati (negativ) sau ca ai putea citi textele astea ca pe un manifest restrictiv-politienesc. Sa mai explic ca indexul meu e fictional si ca nu mi-as propune nici pentru o clipa sa nu las pe cineva sa scrie???
Pardon, am vrut sa zic “fictiv”, nu “fictional”…
“ai putea citi textele astea ca pe un manifest restrictiv-politienesc.” – hm. scuze, daca am dat impresia asta. ma adresam lui popaprostu.
“marea mea mirare ca au existat oameni care sa se simta vizati” – ciudat. tu insati te-ai simtit vizata.
oricine are blog ar trebui sa-ti citeasca articolul. si sa se simta vizat.
Mda, eram in toane proaste…
e un post mai bun acesta, facandu-se niscaiva distinctii.
mi-a placut si imi place ideea de comunitate, mai precis inclinatia de la multi chamati putini alesi.
dar cel mai mult mi-a placut faza cu dospirea aluatului vremurilor viitoare. intr-adevar, bloghingul e in constructie, mai avem pana ne vom da seama ce dracu e de fapt.
dar misto articolul, felicitari, macar ca pe mine m-aim facut sa ma intreb ce tot fac cu blogul ala
Pai da, e bine de spus asta: blogul – ca specie digiliterara (sa acceptam monstruletul terminologic) – este atat de tanar ca nu prea are arte poetice. Acum, artele poetice vin din doua directii: dinspre teoreticieni/ critici, care-ti spun cum stau lucrurile dupa ce studiaza, ori dinspre autori, care-ti spun cum stau lucrurile din interiorul “lor”. Raspunsurile noastre cumulate la morometiana intrebare “ce facem noi aici” sunt pe cale sa contureze, pe a doua directie, poetica bloggingului…
Poate e mai important de adus in discutie si faptul ca a aparut primul spot audio adresat in exclusivitate bloggerilor. L-am auzit astazi la Radio Romania Cultural. Faptul consacra, dupa mine, categoria blogurilor tocmai in zona care o cam respingea pana acum drept superficiala sau, ma rog, confuza. A?
Corectie: o scapare mica spre o deturnare de accent cam mare. A se citi “Poate mai e important de adus in discutie…” in loc de “Poate e mai important de adus in discutie…”
De ascultat si de luat in calcul!
Mi-a placut foarte mult articolul. N-am perceput categoriile ca pe niste chingi care nu lasa loc de miscare, dimpotriva, le-am vazut mai degraba ca pe niste sere care adapostesc rasaduri felurile.
Bineinteles, cum imi place sa am o parere cit de cit buna despre mine insami, as vrea sa cred ca aspir la statutul de blogger ulisian. (ohoho, ce-am copt-o). Cel putin dupa principiile enuntate si urmate.
PS: Nu cu blogul asta, ci cu celalalt, “africa de garsoniera”.
interesanta viziunea cu ” Hubble de bibliotecă”.
Spuneati ca “Ideal mi se pare ca fiecare membru al comunităţii să poată defini – măcar pentru sine – ce vrea şi ce aşteaptă în fiecare nod reţelar în parte.” – extraordinar conceptul, dar cu aceasta fraza cred ca reusiti sa restrangeti pana si “comunitatea” de care vorbeati la doar cativa bloggeri si cititori! Conceptul de blog mizeaza si pe o serie de mecanisme psihologice ale individului (bloggerului) – pura exhibitie, dorinta de a parea important si atunci cand postezi o poza cu o punga de pufuleti – toate fac parte din “masa critica” de care este nevoie pentru a genera si varfuri. Eu nu as dispretui nici “haitasii” – prada nu iese de prin tufisuri fara ei!
Corect! Daca nu-i pot dispretui, as putea macar sa-i ignor?
multumesc pentru raspuns!
ignorarea lor e o solutie… ba chiar o arta la un moment dat!
Raspund, maica, raspund, dar catinel, cum/ cand ma lasa si pe mine conexiunea (asta as fi vrut sa zic cu voce de baba peltica).
literatura de blog va fi intotdeauna narcisista si plina de initiative de cunoastere de sine , ca pe un fel de sondaj valoric. oricum si romanul se bazeaza pe acelasi lucru. toti vrem sa fim apreciati si cititi.