se dedică studenților mei care cred că le spun bancuri
Ieri, pe când îmi cântau Night Losers cântecul lui Zavaidoc cu „Dragostea-i ca și o râie,/ Te mănâncă și-n călcâie”, am descoperit că Marsilio Ficino știa încă din secolul XV ce-avea să descopere Zavaidoc în XX: că amorul e o boală care se lasă cu mâncărime. Că uite ce năstrușnicii puteau să întrețină drăguțul de Ficino și amicii lui studioși, crezându-i pe cuvânt de onoare pe medicii arabi:
„Lucrul acesta (îndrăgostirea – n.m.) nu ne va mai părea însă ciudat de îndată ce vom considera celelalte boli care se iau prin molipsire: mâncărimea, râia, lepra, junghiul în piept, ftizia, colicele, petele roșii ale ochilor și ciuma. Afirm așadar că și molipsirea Iubirii este ușoară și că ea este cea mai gravă dintre toate ciumele.”
Cum ajungem să pățim una ca asta? Foarte simplu, printr-o formă de deochi: „raza pe care o aruncăm în afară prin ochi atrage cu sine și acel abur al spiritelor, iar acesta la rândul său trage după el sângele. /…/ Ochiul deschis și îndreptat cu atenție asupra cuiva își aruncă spre ochii celui pe care îl privește săgețile razelor sale; o dată cu aceste săgeți /…/, el aruncă de asemenea acei vapori ai sângelui pe care i-am numit spirite. Săgeata otrăvită trece în inimă și, fiind aruncată din inimă ca o săgeată, ea pătrunde în inima omului pe care-l rănește ca într-un loc ce-i aparține și care îi este potrivit. Aici, ea sapă o rană în inimă și apoi se condensează la suprafața ei tare și devine din nou sânge”. A whole new meaning to Gică + Marieta = L.O.V.E.!
Ca să ne putem feri eficient de ciuma iubirii, să fim cu grijă la simptome: amorezul neoplatonician este însetat, refuză mâncarea și trebuie hrănit cu forța, este trist și palid din cauza frisoanelor la care duce răcirea sângelui, cauzată, la rându-i, de faptul că întreaga energie vitală se îndreaptă spre alimentarea fantasmei persoanei iubite, „de aceea hrana nu se formează bine în stomac”. Mobilizând toată energia de viață a îndrăgostitului magnetic, amprenta sufletească multiubită împiedică buna funcționare a ficatului, a glandelor și a stomacului, împiedică circulația sangvină, până când „sângele pur și transparent se consumă și rămâne sângele impur, gros și negru. Atunci corpul se usucă și devine palid, iar cei care iubesc devin melancolici tocmai pentru că umoarea melancoliei crește odată cu sângele care devine uscat, gros și negru. Această umoare umple apoi capul în care pătrund vaporii ei, usucă totodată creierul și nu încetează zi și noapte de a ne îndurera sufletul cu închipuiri rele și înspăimântătoare.”
Nici prea tare să nu ne înspăimântăm, căci există remedii: bolnavului de amor i se recomandă coitul, postul (în această secvențializare!), beția și mișcarea (dromomania se află, pe de altă parte, printre simptomele bolii). Nu care cumva să încercați să vă rupeți brusc de obiectul fatalei afecțiuni, ați putea sfârși pe veci dereglați! Marsilio Ficino ne recomandă o desprindere lentă și treptată din mrejele iubirii. Întâlnirilor din ce în ce mai rare trebuie să li se asocieze o deosebită grijă în a nu mai întâlni privirea celui iubit (pentru că din privire ne străpung săgețile otrăvite), trăsăturile urâte sau defectele fizice ale persoanei iubite trebuie recitate și rememorate cât mai frecvent, pentru a înlocui amprenta fatală cu una indiferentă sau chiar detestabilă, sufletul trebuie reorientat către alte scopuri, solicitat cu lucruri complicate și greu de dus la bun sfârșit, trupul trebuie exersat până la transpirație pentru ca, prin porii deschiși, să se elibereze de vaporii vătămători, niciun efort nu trebuie precupețit, inclusiv adjuvantele chimice („alimente și droguri pe care medicii le recomandă ca leacuri”) fiind binevenite. În fine, sunt și vești bune: trebuie „să ne luăm de multe ori sânge; să bem vin limpede și parfumat și să ne îmbătăm adeseori pentru ca sângele vechi și dospit să fie îndepărtat și să se refacă în noi un sânge nou și un spirit nou”.
Minte sănătoasă în corp sănătos!






![Pe lîngă proză, Crăciun practică textul critic (mai exact eseul, chiar cu mai mare insistenţă în ultimii ani), după cum răspunde şi vocaţiei sale incontestabile de editor, asumîndu-şi sarcina editării unor antologii esenţiale (din poezia, proza scurtă, textele teoretice ale optzeciştilor şi nu numai) într-o epocă în care mai mulţi dintre foştii săi confraţi trudesc mai degrabă pentru proiecte nu mai puţin importante, dar individuale (reviste literare, edituri etc.). Pentru Gheorghe Crăciun, împăcarea acestor vocaţii reprezintă tocmai garanţia autentificării propriei existenţe: “numai punerea în contact a polului pozitiv al elanului creator cu polul negativ al conştiinţei critice poate declanşa acel curent continuu de care existenţa sa [a criticului – n.m.] imaginară în pagină are atîta nevoie.” În plus, condiţia de critic este asumată ca o prelungire a celei de prozator, după cum în prefaţa la unul din volumele sale de critică Gheorghe Crăciun se visează ’prozator de idei’.](http://mihaelaursa.files.wordpress.com/2007/06/gh-craciun-monografie.jpg?w=200&h=300)







cine ştie ce bazaconii ipotetic-iluzorii le vor părea celor de peste 5 sute de ani chestiile numite azi electroni, protoni, fotoni etc
Da, si eu zic sa-i luam in serios pe ficinieni. De altfel, nu-i putem contrazice prea tare!
simptomele sunt descrise, totuşi, cu destulă acurateţe. în privinţa leacurilor , transplantate pe tărâm post-postmodern şi (obviously) tehnologizat, există dubii…căci dacă bem vin limpede şi parfumat şi avem la-ndemână vreun mijloc de comunicare rapidă& eficientă, inboxurile celuilalt riscă să se umple de tot soiul de efluvii renegabile o dată ce sângele se va fi reîmprospătat.
era bine când fericirile ipotetice ale amorului depindeau de răspunsuri lente ca diligenţele ce le transportau.
Sigur ca s-ar mai pune si problema vehicularii amprentei pneumatice. Privirea – care facea totul – este filtrata astazi prin webcam sau – horribile dictu! – inlocuita de emoticon. Cum sa mai poti stampila sufleteste o amprenta adorata? Din ce s-o confectionezi fara s-o ai la indemana decat virtual?
Mai in gluma, mai in serios, abia aici vad limitele teoriei pneumatice…