Aşa grăit-a Nietzschuleţul piciuleţului…

Când poeţii ajung tătici se întâmplă tot felul de lucruri ciudate: cărţi, autori şi rime ajung să se amestece printre gângureli şi eructaţii, bebeluşii – când nu levitează – o iau la sănătoasa pe covoare zburătoare, sufletul şi morala sunt salvate de Apocalipsă, Elohim schimbă scutece murdărite Rorschach, Supraomul nietzschean şi Omul din subterană dostoievskian îşi dau mâna pentru ca Zarathustra să poată ursi „Creşti, devino ce eşti!”, toate pentru gloria microscopată cuantic a scuipicilor „serenissimului pici”. Despre ultimul volum de poezie semnat de Radu Vancu, Sebastian în vis (Sibiu, Editura Tracus Arte, 2010) nu se ştie ce a fost mai întâi: blog sau carte. Poemele adunate astăzi în volum au apărut prima oară pe blogul cu acelaşi nume. Totuşi, cele două obiecte literare nu sunt interşanjabile, măcar pentru faptul că blogul adaugă o dimensiune poetică suplimentară fiecărui poem în parte cu ajutorul secţiunii de comentarii, care a înregistrat atât receptarea imediată, cât şi reverberaţiile unei energii poetice speciale. Cartea în schimb, văduvită de interactivitate, a câştigat în coerenţă poetic-narativă: de la Cântul I la Cântul VII, Sebastian parcurge – am constatat cu uimire, deşi îi urmărisem constant creşterea în mediul electronic – o poveste cu cap şi coadă (mai exact, cu capete şi cozi poetice), ducând la capăt şi o fabulă metafizică deloc obişnuită printre jucării. Din acest motiv, mi se pare obligatoriu de evitat marea tentaţie de a citi în acest volum doar o „jucărea poetică”, „literatură pentru copii” sau o variantă light de poezie. Faptul că, înainte de a fi blog sau carte, aceste poeme au fost poezie născută din trăirea naşterii unui fiu este prima garanţie a seriozităţii volumului lui Radu Vancu. Nu şi singura.

Structurat ca o odă, pe cânturi, volumul conţine de fapt un singur poem, atât de încântător în infinita lui tandreţe, încât nu poate fi descris critic. Totuşi, infama sarcină hermeneutică este uşurată, aşa cum am spus, de nou-căpătata coerenţă aproape epică a isprăvilor bebeluşului. Dinspre un început explicativ, unde lui Sebastian i se dau definiţii („e Sebastian din trezie făcut poezie”, „e un parc de distracţii dintr-o cărniţă gânguritoare”, „e un model upgradat de bebeluş”), ajungem la capăt pe un Canal Grande de împrumut, într-o gondolă din ce în ce mai mică, în care un Sebastian visător alunecă muzical către ultimul vers deschis, neterminat. Un work-in-progress poetic sau un demaraj vizionar către ceea-ce-nu-se-spune? Nu vom şti deocamdată. Între cele două extreme, poezia se transformă când în odă maximă a superlativelor absolute („Sebastian, ţinut pe genunchi şi legănat întâia oară, face Frumuseţea ţinută pe genunchi amară, iar Elocinţa peltică. Faţă de ochişorii lui visând, Arta e pitică. /…/ Pentru micul său muk, ajungi iconodul al pompiţei de nas Nuk. /…/ E un stilist al colicuţelor, un dandy al beşinuţelor, al căcuţelor hierofant şi domn. Cu Sebastian în vis, lumea zâmbeşte în somn.”), când în thriller de desen animat („Bau-Bau îşi pleacă spre pătuţ capetele hâde. Sebastian face ochii mari, întinde braţele spre el şi râde.”), când în relatarea călătoriei bebeluşului şi a mustăţoiului lui Nietzsche din Sibiu, pe deasupra Tadjikistanului, peste caii Apocalipsei şi armatele Armagheddonului până la marginea sferei dodecaedrice a Paradisului şi-napoi. Alchimist fără conştiinţă de sine şi piatră filosofală a alcătuirilor Omuleţului din subterană, ale Supraomuleţului, ba chiar ale Broscoporcului, Pisicâinelui sau ale naşei Arta, Sebastian cu „obrăjorii rubedo” „secretă aur” din „ochiul pulsatilei fontanele”. Aşa stând lucrurile, nu este de mirare că începe să leviteze şi că, ulterior, Supraomuleţul substituit Omuleţului din subterană (responsabil cu „lecţia despre sufleţel”) îi va studia sufletul „pe neobservate”, „ca un spărgător studiind sistemul de securitate”. Îmbătat cu ceai de valeriană (asemenea copilului lui Trakl, beat de fiertură de mac), piciul află „pe propria pielicică” despre suferinţa pierderii umbrei (răpite, după toate regulile faustice, cu tot cu suflet). De aici, lăsându-i pe mami, „draga de Cami, la obraji încinsă, însă cu privirile îngheţate, cu dâre de lăcrimele intarsiate”, şi pe tati „lângă ea, tânguios fluturoi cu antene vâlvoi”, bebeluşul asistat de capriciosul şi instabilul mustăţoi al lui Nietzsche porneşte la luptă, contracarând Blitzkrieg-ul perfidului Supraomuleţ născut din abjecţie.

Întreaga desfăşurare de forţe ale viziunii este susţinută de o amplă reţea de referinţe livreşti: profetismul eminescian al ochiului deschis înlăuntru îşi găseşte contrapunct în revenirea la sine după modelul clasic din Odă (în metru antic), Dostoievski bântuie „stavroghiniano-mîşkinian” inclusiv figura bunicului, ameninţarea de deasupra copiilor Sibiului ia forma veşnicului copil malefic din Toba de tinichea, a lui Grass, behemoţii lui Bulgakov iau parte la conflict, fantasme kafkiene de colonii penitenciare de corpuşoare chinuite cu „miliarde de doze de vaccine” dezlănţuie plânsul a miliarde de bebeluşi. În îmbrăţişarea „non-laodiceană” a lui Sebastian îl văd chiar pe Cărtărescu lăudându-l pe Nabokov (într-o lectură în jurul calificativului „non-laodicean”) etc. etc. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, poemul este un puzzle bine gândit, iar rezultatul impresionant fără emfază.

Dintre filoanele grave ale acestui parcurs poetic, cu totul tulburător este acela al relaţiei dintre Sebastian şi tata. Că „fiul e taina dezvăluită a tatălui” ne-o aminteşte primul motto al volumului, prin care moştenirea nietzscheană este asumată nu atât ludic, cât afectiv-introiectiv. Dar bucăţile despre tata spun mult mai mult decât atât. Aproape toate vorbesc despre creşterea fiului şi descreşterea tatălui cu „creierul bocnă şi inima cât o ceapă degerată”. Remarcabil (şi contrariant!) este însă că această lecţie majoră a devenirii de sine este predată în metafore ale nutriţiei (sau, fără eufemisme, ale îndopării): într-un loc inima tatălui miroase a slănină cu ceapă şi e grasă de fericire, în altul fiul „toarnă în tati biberoane de endorfine”, jucându-se „cu tandreţea măcelarului decrepit care-şi îndoapă porcul favorit cu trufe sperând să moară de inimă, să scape de cuţit. Îi injectează cantităţi demente de sentimente”. Foarte interesant la nivelul acestei opţiuni este că răstoarnă prejudecata scrisului cerebral, exterior, al artistului-tată: un loc comun al literaturii despre naştere şi despre copilăria foarte mică susţine că artiştii bărbaţi au şansa transformării acestor experienţe în artă datorită exteriorităţii lor în raport cu trăirea nemijlocită a evenimentelor. Or, faptul că Radu Vancu proiectează un eu supranutrit în personajul-tată mi se pare că traduce tocmai nostalgia internalizării, a conţinerii acestor experienţe.

În afară de pasiunea autorului pentru poezia lui Trakl şi poate de preferinţele lui cromatice sau de imaginar (albastrul, argintul, fluturele, calul etc.) nu văd alte raţiuni pentru care Sebastian în vis al lui Radu Vancu ar fi de citit în replică la volumul omonim al lui Georg Trakl. Trimiterea la Trakl reprezintă o pistă falsă, chiar dacă ţinem cont de versurile din poemul Pe drum (din Sebastian în vis al poetului austriac) care gardează, alături de decupajul din Nietzsche, volumul lui Vancu. Tot ce este mortificat şi maladiv în delirul vizual al expresionistului Trakl este la Radu Vancu energie de viaţă şi lumină (inclusiv în transcrierea Apocalipsei). În afară de Nietzsche – intertext mult mai evident (mai ales cu teoria supraomului), alţii sunt (în cartea de faţă!) afinii acestui superb poet de viziune: de Ioana Nicolaie, dar mai ales de Dan Coman îl apropie măcar tema aproape imposibil de pus în discurs a bebeluşeniei, adică a stării în care trupul, sufletul şi creierul abia deprind cum să fie ele însele, de Gellu Naum (cel din cărţile cu Apolodor) îl leagă inclusiv cadenţa frazării, ritmicitatea versului (rimat ascuns) şi, fireşte, suprarealismul imaginilor. Felul în care scrie despre copilărie pentru înţelesul şi lectura adulţilor îl aşază alături de o Grete Tartler din Râsul ocrotit de lege. Însă prin cerebralitatea sa vizionară îmi aminteşte de Cărtărescu din Levantul, cu o diferenţă de miză (pe Cărtărescu îl interesa nivelul macro, telescoparea Totului, în vreme ce pe Vancu îl preocupă zoom-ul microscopic al lumii – onirice sau nu – a lui Sebastian).

În fine, dacă această cronică ar fi fost o singură frază, de preferinţă citantă, ea ar fi sunat cam aşa: citind Sebastian în vis, simţi cum „inima face pielea găinii de bucurie”.

(publicat in “Cultura”, 95/nov. 2010)