O zi din viața unui latifundiar

Sâmbătă frumoasă, însorită, perfectă pentru vizitat „moșia” (a se citi o bucată de teren de pe niște dealuri de lângă Cluj) să verificăm dacă s-au prins mestecenii și trandafirii plantați astă-toamnă, să lăsăm cățelul și copiii să alerge în libertate și să semănăm. Eu niște flori și Doru niște arpagic, fiecare ce și-a ales.

Totul ar fi trebuit să meargă după plan, mai târziu urmau să apară și niște prieteni cu care să împărțim niște grătare vegetariene din vinete, dovlecei, cartofi și gogoșari. Numai că la un punct, după ce Doru săpase o chestie informă pe care a declarat-o „strat de ceapă”, iar eu mă scărpinam în cap gândindu-mă cum să scap de rădăcinile alea prea tari ca să pot semăna ceva, am observat un foculeț mic: ardeau ierburile uscate și fibroase de pe câmp. Eu am intrat în panică, Doru mi-a râs în nas: stai liniștită, nevastă, ce te stresezi așa, am mai văzut eu din astea. Crescut la bloc, el e omul modern par excellence, convins că natura e pe lume ca să se supună și să facă ce-i spui. Eu, mai peizană, știu că trebuie să sapi un șanț și să ai niște oameni și niște unelte pentru a stăpâni un foc de paie într-o zi cu un vânt care te lua de pe picioare. După ce m-a certat pentru crescendoul meu isteric, bărbatul mi s-a dus liniștit să potolească focul care ajunsese deja într-un capăt al grădinii noastre și se apropia de altul, unde eu nici vorbă să fac față. Uimirea lui că focul a trecut de gardul nostru, a sărit peste pârâiaș și a început să ardă ierburile uscate ale vecinilor din toate cele patru puncte cardinale ar fi meritat documentată dacă mi-ar fi rămas măcar o fărâmă de umor, dar eu mă și vedeam la știrile de la ora cinci, cu copiii plângând și cu câinele pârlit la mustăți. În fine, ce s-o mai lungesc, vreo câteva ore ne-am distrat cu chestia asta, focul a curățat vreo douăzeci de parcele ca a noastră, din fericire complet goale, ca și când totul ar fi fost stropit cu benzină. Ne-a afumat și pe noi, și copiii, și pe Moața, care, necunoscând chestia asta cu limbi fierbinți a vrut să sară la un moment dat prin foc, cotind-o în ultima clipă. Ne-am întâmpinat și prietenii cu fumăraia festivă (băăă, ce grătar ați făcut, l-am văzut de sus). Au trecut prin foc și sabie puii noștri de mesteacăn, puieții de trandafir, buxușii abia plantați, dar și pomișorii de care Ligia și Doru (Dorul ei, nu al meu) erau așa de mândri astă toamnă. Familii întregi de șoareci de câmp au sărit disperate din găurile lor direct în ghiarele unei mâțe foarte tacticoase care se plasase relaxată la marginea câmpului și stătea doar cu gura deschisă. Am fugărit iepuri și fazani în încercarea de a le sugera relocarea necesară, după care vecinii, care ne-au privit amuzați până spre prânz, au venit să ne aducă în dar niște lăstari de zmeură și să ne spună să stăm liniștiți, să nu ne stresăm, că ei oricum fac asta în fiecare primăvară. Moment în care, după ce toți cei șase adulți ne zdreliserăm mâinile de intelectuali cu ce brumă de unelte am putut face rost, focul s-a oprit, ajungând, în toate cele patru zări, la niște parcele proaspăt arate sau bine cosite.

După care copiii, amuțiți până atunci de emoție, au început să miorlăie de foame și iubitul meu a constatat – cum altfel - că uitase grătarul acasă, în rest aveam tot ce trebuia. Pentru că prea ne făcuserăm de rușine în fața vecinilor, n-am îndrăznit să împrumutăm un grătar, așa că bărbații, trei la număr, au reinventat unul dintr-un cadru de aluminiu și niște sârme ruginite. În timpul ăsta, Damia le dădea copiilor să mănânce pâine cu zacuscă (condiționat cu salată, ca să le-ajungă tuturor), iar eu am făcut niște pachețele cu legume unse cu ulei și bine strânse în folie de aluminiu, pe care le-am aruncat direct în jar.

A existat și un moment de glorie precară: când grătarul începuse să funcționeze, legumele se pârleau frumos și, cu sosul meu de smântână, erau chiar delicioase (mai ales cele din pachețelele de staniol), Doru își revenise complet din sperietură și făcea glumițe despre taxele pe care ar fi trebuit să le colecteze de la proprietarii parcelelor curățate, precum și despre mersul heraclitean al întregii zile în care avuseserăm parte de conjugarea tuturor celor patru elemente primordiale. Dar – ca orice apoteoză – și asta a durat foarte puțin, pentru că a început să răpăiască ploaia taman când izbutiserăm să despachetăm și să punem pe mesele improvizate tot ce aduseserăm. Am trimis la mașini copiii unși cu noroi până-n vârful capului, am mai adunat și noi ce-am putut, le-am azvârlit așa în mașină, am băgat câinele tencuit de glod într-o pungă, cu capul afară și am luat-o spre casă. După ce mașinile au trecut de culmea dealului, soarele a început să strălucească absolut inocent, parfum de fum s-a-mprăștiat în aer și Doru a rostit „never again!”.

Firește că nu l-am crezut. Aaa, și sigur că n-am mai pus arpagicul și nici n-am semănat florile.