Plăcintă cu dovleac 2.0

Dragilor, un șir de întâmplări recente pe care nu le pot dezvălui aici mi-au demonstrat legătura pozitiv-germinativă dintre textele indigeste (exagerez: doar științifice) și bucatele gustoase. Așadar, deschid azi o categorie pe care văd eu cum o voi numi dacă prinde, în care servesc texte științifice la pachet cu rețetele mele de bucate, promițând să nu vă fraieresc nici cu una, nici cu altul, adică asigurându-vă că me, and me alone, le-am produs și pe unele, și pe altele. Primul text: partea întâi dintr-un studiu despre literatura cibernetică, pe cale să apară în „Vatra”. Prima bucată: plăcinta de dovleac. Ia de-aici reteta-placinta-dovleac.

Literatura 2.0

 Literatura în sens tradițional este un sistem de tip analogic, pentru că se bazează pe secvențializare și linearitate. Lectura, ca și scrierea, trebuie să urmeze, vrând-nevrând, liniile de cuvinte, șirurile de litere, ceea ce presupune parcurgerea pe rând a sistemului care se organizează ulterior într-o lume virtuală. Efortul este dublu: autorul și cititorul se presupun reciproc în trăirea acestei lumi virtuale. Literatura cibernetică este, în schimb, un sistem digital: lectura imaginilor din care se compune este simultană, iar auctorialitatea, ca și receptarea, devin interactive. Utilizatorul, fostul cititor, participă la crearea și completarea lumii pe care „o citește”, iar controlul „auctorial” se relativizează până la absența lui totală din mersul unui produs inițializat de un autor oarecare. Tocmai de aceea, un blog sau o revistă electronică nu sunt neapărat exemple de „literatură cibernetică”: simpla lor existență pe un alt suport decât hârtia nu le face diferite de literatura tradițională. Ele nu devin „cibernetice” sau „digitale” cât timp nu dobândesc funcția de simultaneizare și de coparticipare a „autorului” și „cititorului” tradițional la crearea de conținut și la receptarea lui. În principiu, aproape orice fel de conținut poate fi tratat fie analogic, fie digital, ceea ce nu îl face, în sine, nici mai bun, nici mai rău, numai adaptat altor așteptări și altor criterii de evaluare.

În România există deja numeroase reviste consultabile pe suport electronic („Dilema veche”, „Observator cultural”, „Cultura”, „Idei în dialog”, „Suplimentul de cultură” etc.), după cum există reviste culturale exclusiv electronice, după modelul liternet.ro, însă acest lucru nu le garantează și statutul „digital”. Un bun exemplu de literatură digitală este un blog românesc precum avestory.wordpress.com, al cărui conținut este creat de utilizatori multipli: autorul blogului a lansat primul episod al poveștii și niște reguli generale de colaborare. Fiecare episod este scris în continuare de către un cititor, urmând ca toți cititorii-autori ulteriori să fie obligați să respecte logica reconfigurată de noua adăugire de conținut.

Cui îi este frică de digitalizare?

Deschiderea de portaluri culturale, mutarea masiva a revistelor literare de pe suportul tipărit către mediul internautic, moda explozivă a paginilor de web și a blogurilor de scriitor sau de cititor, apariția de noi practici literare impun ca pe o necesitate culturală investigarea acestui domeniu de frontieră, în care literatura și tehnologia se condiționează reciproc. Noi genuri precum cyberpunk fiction, limbaje – codewurk poetry sau trăsături – literatura ergodică se nasc pentru a face imposibilă utilizarea calificativului „literar”, devenit reducționist și insuficient.

Problema principală a unei cercetări a acestor mutații culturale este însă polarizarea extremă a reacțiilor receptorilor (cititori, utilizatori de internet, critici literari, filosofi) față de contactul literar-digital. Literatura și literaritatea sunt obligate să-și regândească definițiile, conceptele teoretice și inventarul de practici tradițional. Firește că acest lucru nu se întâmplă într-o deplină armonie consensuală ci, dimpotrivă, în pofida rezistenței mediilor tradiționale și în pofida literaturii de tip analogic. Amploarea impactului digital este percepută diferit: de la semnalări ale apocalipsei tiparului (v. Sven Birkerts, The Gutenberg Elegies, 1994), care repun în discuție destinul lecturii în epoca electronică, ajungem la adevărate reconceptualizări ale umanului și ale noilor condiționări cognitive (v. N. Katherine Hayles, How We Became Posthuman, 1999). Numeroși teoreticieni ai câmpului literar (majoritatea venind dinspre semiotică sau naratologie) susțin asemănarea dintre posibilitățile literaturii (proiecția de lume, cufundarea într-o lume alternativă, comunicarea dintre cititor și lumea personajului) și soluțiile virtualului electronic (Virtual Reality – VR, tehnologiile vizuale 3D, interactiunea între utilizatori). Hibridarea literaturii scrise pe suporturi tradiționale cu literatura digitală a făcut posibilă deschiderea înspre hipertextualitate sau către ceea ce se numește Augmented Reality Interactivity (ARI).

Un mediu tradiționalist precum cel românesc a consumat extrem de multă energie negativă în războiul dintre literatura digitală și literatura analogică. Ironic este că nu avem încă genuri constituite ale literaturii digitale, dar opoziția tradiționalistă nu se împiedică în asemenea detalii. Bătăliile dintre critici și bloggeri sunt de notorietate, la fel și cele dintre diferitele tabere de bloggeri „culturali”. Pe de altă parte, chiar și spațiul autohton dispune deja de câteva cercetări teoretice în domeniu, demne de toată atenția. Ion Manolescu analizează ficțiunea cyberpunk în 2003 (Videologia. O teorie tehno-culturală a imaginii globale), Lucia-Simona Dinescu atacă în registru antropologic poeticile și politicile corpului digitalizat (Corpul în imaginarul vizual, 2006), Bogdan Ghiu re-tipologizează umanul (Evul Media și Omul terminal, 2002), Simona Popescu și echipa ei de colaboratori împing la limita hipertextuală poezia (Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie, 2006).

(Mihaela Ursa pentru „Vatra”)