De ani buni, Alex Goldiș se află printre cei mai prezenți și mai bine creditați critici de întâmpinare ai generației tinere. Mai mult decât atât, cronicile sale au construit deja un brand critic sinonim cu profesionalismul lecturii extrem de aplicate pe text, cu argumentul detaliat și stratificat pe niveluri de interpretare, întotdeauna însoțit de judecata de valoare precisă, lipsită de concesii, dar și epurată de orice colocvialism ieftin, cu investigarea aproape exhaustivă și la zi a fenomenului actual al literaturii noastre. Totuși, am mai văzut exemple de critici „de brand” din generațiile cele mai recente, care nu au reușit să treacă onorabil testul volumului de istorie sau teorie literară, dovedind că o bună practică a cronicii nu reprezintă neapărat o garanție a criticului total (prin care înțeleg dublarea fericită a criticului de întâmpinare cu istoricul și teoreticianul literar). Or, cartea de debut a lui Alex Goldiș, Critica în tranșee. De la realismul socialist la autonomia esteticului (Cartea Românească, 2011) reușește să fie cel mai bun volum de critică al anului trecut, deși secondat la mică distanță de excelentul debut al Biancăi Burța-Cernat, la aceeași editură.
Istoric, studiul de critică a criticii acoperă perioada dintre 1948 și 1971, de la impunerea realismului socialist până la liberalizarea expresiei critice din anii șaizeci. Schematic, periodizarea parcurge trei mari etape: anii 1948-1953, când, notează memorabil Alex Goldiș, „critica literară e o damă de companie concediabilă odată ce nevoile propagandistice ale partidului au fost satisfăcute”, anii 1953-1960, când anumite criterii și teme („estetic”, „subiectivitate”, „timbru specific”, „interioritate”, „diversitate a stilurilor”) se instalează asemenea unor „cai troieni” în chiar discursul critic permis de ideologii zilei până în 1960, când Ov. S. Crohmălniceanu publică sinistrul rechizitoriu din Pentru realismul socialist, întârziind cu mai bine de cinci ani „dezghețul” literaturii, și – în fine – deceniul șapte, a cărui analiză ocupă mai bine de jumătate din carte, marcat de dispariția treptată a sintagmei de „realism socialist”, dar mai ales de „războiul de tranșee” care va face posibilă liberalizarea literaturii și a criticii de dinainte de 1971.
Primul câștig al Criticii în tranșee este documentar: înainte să citească marile volume de autor pe care le analizează în ultima parte (semnate de Manolescu, Marino, Petroveanu, Balotă, Negoițescu, Raicu, Sorin Alexandrescu, Liviu Petrescu și Ion Pop), autorul parcurge nenumărate colecții de periodice unde citește cronici, luări de poziție, polemici ascunse, texte dogmatice cărora le sparge codul ideologic. Această documentare minuțioasă îi permite să descopere surse ale unor fenomene, dar și afinități sau contradicții, coagulări de tabere sau dezertări mai mult sau mai puțin spectaculoase. Dau un exemplu minor: din câte știu, Goldiș este singurul care a semnalat la noi că importantul volum dedicat de tânărul Manolescu lui Titu Maiorescu, Contradicția lui Maiorescu, este inspirat de interpretarea pe care Sartre o dă sistemului poetic baudelairian.
Al doilea câștig, infinit de important, constă în tipul analizei: indiferent de perioada de care se ocupă, autorul are marele merit de a pune nuanțe și griuri acolo unde, de obicei, lucrurile se văd în alb și negru, de a nu acuza direct acolo unde, de obicei, eticismele se inflamează. În schimb, el prezintă indiciile în urma cărora concluzia va apărea implicită. Totuși, o anumită empatie de cititor profund implicat îl împiedică să rămână mereu rezervat și îi provoacă uneori reacții afective: într-un loc, spune despre N. Moraru, Crohmălniceanu și Vitner că au „vocația falsificării”, excluzând din calcul tocmai circumstanțialitatea prestației lor, în altă parte, cataloghează atipic gestul aceluiași Crohmălniceanu drept „scandalos”. Exemplul cel mai bun de analiză lipsită de vehemența reconsiderărilor dualist-acuzatoare se află într-o referire la acuzele formulate de Manolescu în anii 60 la adresa lipsei „de inițiativă inovatoare chiar acolo unde sistemul oficial însuși indică mici breșe liberalizatoare”. Alex Goldiș comentează: „e posibil ca peisajul criticii românești postbelice să fi arătat altfel dacă actorii ei principali și-ar fi asumat mai multe riscuri”, însă nuanțează imediat: „greu de spus dacă într-un context de cenzură atât de severă se puteau obține prin inițiativă personală mai multe câștiguri în contul esteticului”.
Analizând o perioadă pe care – observă chiar autorul – critica a considerat-o „neinterpretabilă”, într-atât de lemnificat îi devenise limbajul, într-atât de dogmatică legătura cu ideologia și într-atât de absent obiectul de studiu-literatura, Alex Goldiș reușește să facă sens tocmai din absența sensului: „până la începutul deceniului al șaptelea, toți comentatorii literaturii tratează aceleași subiecte în exact același limbaj, astfel încât nu e exagerat să afirmi că un singur critic literar este autorul de drept al acestei literaturi. [...] Niciodată nu s-a vorbit, în critica literară, mai aplicat și mai nuanțat, despre nimic.” În acest context, chiar și atunci când trece la analiza liberalizării din deceniul al șaptelea, criticul nu relaxează nimic din exigența hermeneutică pe care și-a impus-o până aici. Mai precis, după ce apreciază rezistența subterană a criticii literare, războiul ei de gherilă, bătăliile din tranșeele cronicilor de prin periodice, cu însumarea tuturor măruntelor câștiguri, cumulate în favoarea reafirmării unei specificități a literaturii și a criticii literare, autorul diagnostichează psihanalizant o „traumă ideologică”. Din cauza acesteia, nici măcar generația 60, care reface drumul pierdut al criticii către literatură, nu va recunoaște serioasele limitări ale prejudecății călinesciene privitoare la autonomia esteticului – o teorie atât de prețioasă unor critici abia deprinși să respire din nou aerul literaturii și al argumentului non-ideologic. Rezistența criticii românești la teorie, manifestată în reticența față de structuralism, dar și față de filozofie, sociologie sau față de metode productive în Noua Critică franceză (reper fix al criticii noastre din deceniul al șaptelea), sunt văzute drept rezultate nefaste ale aceleiași traume și sunt analizate în la fel de nuanțate detalii.
Critica în tranșee se citește cu palpitul lecturii de roman: istoric, de capă și spadă, de război sau polițist. Pentru a da un singur exemplu, îl vom urmări, de pildă, pe Crohmălniceanu formulând în 1948 o obiecție la adresa unor producții realist-socialiste, vehement amendată de vocea ideologică oficială, apoi cochetând periculos cu puterea, până la teribilul dénouement din 1960, când devine agent reprimant al realismului socialist – ca pe un personaj complex, negociat aproape epic între polul pozitiv și cel negativ. Prin prisma acestei exigențe epic-narative pot înțelege acum obiecțiile pe care Alex Goldiș le formulase în cronici la volume de critica criticii pe care eu le găsisem perfect onorabile: mi-a devenit clar că, din punctul său de vedere, cartea de critică este nulă cât timp nu își asumă un stil și o compoziție, un anumit ritm al argumentului și al frazei care să o transforme într-un fel de roman hermeneutic.
Realizată maximal pe toate dimensiunile, cartea de debut a lui Alex Goldiș are o crucială valoare documentaristică. În plus, ea reprezintă o interpretare cu totul excepțională a unei perioade „pierdute” din istoria noastră și va constitui cu siguranță – dincolo de relevanța ei generaționistă – un moment-reper al istoriei noastre critice din toate timpurile.
(Mihaela Ursa, cronică pentru ultimul „Apostrof”, 2/2012)
