Se pare că, de când a venit frigul, companiile de telefonie mobilă au înregistrat serioase scăderi ale numărului și duratei apelurilor. Cu alte cuvinte, că dispoziția noastră locvace este serios afectată de temperaturile scăzute. Mi-a rămas în minte știrea asta pentru că era urmată de explicația că, pe frig, cei mai mulți se gândesc de două ori dacă să sune sau dacă să răspundă. Cu mâinile înmănușate este mai greu să tastezi, iar fără mănuși nu-ți vine s-o faci. Rezultatul contrazice de fapt tradiția hibernării povestitoare, unde inactivității fizice îi corespunde deschiderea către povestire și introspecție.
Pe stradă, ieri, cam la fiecare o sută de metri cineva vorbește singur. Din douăzeci de vorbitori din ăștia, doar unul e nebun, ceilalți au bluetooth. Nu duc conversații de necesitate, nu li se comunica o adresă, un număr urgent de telefon, o veste importantă, o listă rapidă de cumpărături. Sunt lungi conversații relaxate, din care-ar fi purtat la gura sobei în cealaltă tradiție. La care nu ai cum să nu iei parte dacă ai aceeași viteză de pas pe îngustele poteci prin zăpada care acoperă trotuarele.
Se mișcă într-o realitate, dar trăiesc și respiră în realitatea conversației lor: gesticulează, înjură sau râd în hohote perfect coerent cu ceea ce li se întâmplă în conversație, complet absurd în raport cu mersul lor alături de mine. Ca în scena din Fightclub, unde-ți dai seama pentru prima dată că personajul se luptă cu el însuși, perceput ca dublu. Noul cod social nu numai că nu sancționează dezarticularea asta hiperreală, ci o consideră deja de la sine înțeleasă: nimeni nu mai este surprins de noii zombies, nimeni nu-i mai bagă în seamă.
La o intersecție de poteci prin zăpadă, sunt silită să-mi calculez pasul următor, față în față cu unul care tocmai și-a încheiat conversația. Omul mă privește de parcă s-ar fi trezit chiar atunci dintr-un somn profund. O mică derută de adaptare i se vede clar pe figură, dar încă și mai mare, un fel de rușine uriașă, de parc-ar fi dezbrăcat în văzul lumii, de parcă o mare impostură i-ar fi dată în vileag. Rușinea de a fi complet singur pe stradă, de a nu avea cu cine să vorbească, pe cineva care să garanteze prin prezența lui de interlocutor la celălalt capăt al conversației că omul meu nu e al nimănui.
Mi-l imaginez pe cel mai trist dintre zombies ai noștri ducând de unul singur pe stradă o conversație imaginară, cum poartă copiii la telefoane de jucărie, inventându-și credibil un prieten.
oare şi copiii sunt trişti, ȋntocmai ca zombii, atunci când ȋşi croiesc prieteni imaginari? ȋntrucât, departe de a face legătura cu vreo formă de schizoidie, poate că zombies respectivi vor dinadins să poarte conversaţii cu prietenii imaginari, proprii lor avatari, găsindu-şi prin aceştia nu boala, ci activându-şi ȋn ei ȋnşişi lumea compensatorie! de aceea, zombies pot să nu fie triştii pământului şi fericiţii non-pământului!
Cred ca le dai prea multa profunzime zombilor adulti. Copiii nu, nu sunt tristi cand au prieteni imaginari. Doar ca le da sufletul pe dinafara de creativ ce este, si-l mai investesc in cineva. Plus ca, pana la o varsta inca mica, sunt sigura ca vorbesc direct cu ingerii si ca numai psihologia ii explica pe acestia din urma ca pe dubluri imaginare compensatorii.
poate că e aşa cum spui! dau voit prea mare importanţă zombiilor aduşi ȋn discuţie, ȋnchipuindu-mă ȋntr-un viitor, deloc ȋndepărtat, ȋn care nevoit voi fi să-mi imaginez conversaţii cu avatarii. dacă asta se va ȋntâmpla, vreau să cred că o fac nu pentru că majoritatea adulţilor vor practica această formă de dialog, ci pentru că va trebui să reştiu, deşi sună cam deplasat, jocul copiilor (cei vorbicioşi cu ȋngerii). desigur, e o formă perisabilă de analiză interioară, ȋnsă poate fi un ȋnceput.
Adica: mai fericiti cei care-si folosesc bluetooth-ul in conversatii imaginare, ca a lor va fi viitorul. O rescriere a unei fericiri pre intelesul hipermodernilor.
Eu, eu sunt surprinsă. Mă uit la ei dorindu-mi să dispară. Strada pentru mine e ca o sală de teatru. Nu-mi convin vorbăreţii.
Ce dor mi-e de vremurile cu nebunii vorbind singuri pe stradă. Acea nebunie frumoasă, sfâşietoare. Le ascultam pe furiş cearta interioară, aş fi vrut să strecor o vorbă din mers…
Acum se confundă personajele. Şi e nedrept.
Multa vreme m-am simtit si eu agresata de prezenta lor indecenta. Si pentru mine strada e, cum spui foarte frumos, ca o sala de teatru. Imi place sa ma plimb, pentru ca de multe ori lucruri neclare mi se explica foarte clar intr-o plimbare lunga si alerta.
Cu nebunia lor tehnologica, noii nebuni te scot din vechea ta nebunie cu-minte, cred.
Le spun prietenilor: nu funcţionez bine azi, nu m-am plimbat destul. Plimbările aduc şi întrebări, şi rezolvări, senzaţia e că încep să mişc lucrurile, tot împingînd în pământ cu picioarele se porneşte o rotaţie interioară.
Agresată, da, este exact şi cuvântul meu. Se dă buzna, se depăşeşte hotarul invizibil.
Când eram copii, tata avea un joc. Apropia un deget de noi, îl ţinea aşa, la o oarecare distanţă. “Atmosfera liberă!”, strigam. Revendicam spaţiul din jur. “Dar nu te-am atins. nu fac nimic, stau aici!”, zicea. “Atmosfera liberă!”, strigam iarăşi. Râdeam. Există o sferă a fiecăruia, ea nu trebuie spartă nici cu un deget care stă nemişcat.
Imi place „sfera” aici. Ma face sa ma gandesc la una dintre expresiile tipic-americane: „I need my space”, dar e altceva. O inteleg ca intimitate profunda, nu ca pur egoism individualist, non-comunional, cum mi se pare in „spațiul” pe care-l revendica occidentalii.
Vai ce frumoasa e postarea asta a ta! Like, like, like, megalike!
Imi place ca-ti place, atunci.
Imi trimite Cosmin un link pe care vi-l dau mai departe, ca e la tema. L-as intitula: the sad story of human demise – http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/diverse/ionut-budisteanu