Foarte nuanțată și intuitivă analiza Biancăi Burța-Cernat asupra doamnelor din cercul „Sburătorului”: pe de o parte, le vede evadând din constrângerile sau, adesea, din închisorile familiale pentru a-și manifesta lângă Lovinescu o libertate de creație atât de necesară, alta decât aceea de mamă, fiică și soție. Pe de alta, o urmărește pe mica Monica într-o psihanaliză implicită, agresată de prezența atâtor femei care pretind drepturi la timpul și atenția tatălui, căruia îi ocupă prea multe valențe emoționale. Ulterior, „la maturitate, fiica ultragiată evită sistematic să scrie despre doamnele care au frecventat cenaclul sau se pronunță cu un dispreț suveran”. Iată un fragment despre iubita tatălui, HPB, „marea europeană”, din jurnalul fiicei:
Mai fugeam de Hortensia și din alte motive. Cum da de mine, mă lua în brațe și-și proptea afectuos bărbia de capul meu. Ori, avea în bărbie un fir de păr, care mi se părea mereu că mă înțeapă. În plus, ne trimitea la zile mari aceleași flori care cadrau cu numele ei: hortensii. Din pricina cărora nu-mi plăcea nici numele. Dar ori de câte ori fugeam din birou, aveam remușcări, deoarece simțeam că, dacă nu izbutisem să car după mine pe nimeni din camera de alături (de mama nici nu putea fi vorba, ea doar primea) să-mi spună o poveste mai pentru vârsta mea, era tocmai pentru că povestea din birou își avea tâlcul ei pe care-l ghicisem doar din atenția încordată a celor care ascultau.
La un astfel de pasaj nu ai cum să nu-i dai dreptate maniacului de Freud: „povestea din birou”, cu tâlcul ei secret, superioară „poveștii mai pentru vârsta mea”, pe care nimeni nu-și face timp să o spună, susține o tensiune oedipiană care-mi rupe sufletul.
