Specularitatea actului critic
Autor: Delia UNGUREANU
Scriitopia sau Fictionalizarea
subiectului auctorial in discursul teoretic
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2005, 402 p.
Nu sint multe cazurile in care o carte de critica sau de teorie literara obtine premii doi ani la rind. O astfel de carte este cea semnata de Mihaela Ursa, Scriitopia sau Fictionalizarea subiectului auctorial in discursul teoretic, aparuta in 2005 la editura Dacia, care a adaugat la premiile deja obtinute de autoare (dintre care Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut in 1999) inca doua: Premiul USR Cluj din 2005 la sectiunea „Critica si istorie literara“ si premiul Asociatiei de Literatura Generala si Comparata din Romania in 2006.
Conceput initial ca analiza imagologica a fantasmelor imaginarului critic (contemporan) sub titlul Critopia sau Unde a plecat cititorul, studiul Mihaelei Ursa se extinde la un paratext mai generos – Scriitopia – care vizeaza nu doar analizarea curentelor criticii si teoriei americane de dupa structuralism, ci si pe cele care preceda structuralismul (New Criticism). Acest studiu de caz realizat diacronic este integrat de autoare intr-un „sistem“ de critica deschis, ce vizeaza recompunerea si regindirea actului critic ca pe un act de fictionalizare a subiectului auctorial. Refuzind adoptarea unei metode critice inchise, care, inevitabil, trunchiaza textul si lasa neatinse multe zone de indeterminare, Mihaela Ursa opteaza pentru intelegerea actului critic ca retea intersubiectiva intre doi poli-subiect, unde figura autorului se supune fictionalizarii discursive inerente actului critic. Astfel, actul critic este inteles de autoare ca act de creatie si de comunicare, centrindu-se pe relatia pe care textul critic o configureaza intre un eu si un altul. Intelegerea actului critic ca relatie este imprumutata de la Jean Starobinski si reprezinta osatura principala a studiului Mihaelei Ursa.
Articulata in cinci timpi, Scriitopia este o critica a criticii si a imaginarului fictionalizant al acesteia, text si metatext deopotriva, intrucit demonstratia matematic urmarita de Mihaela Ursa este asezata intr-o rama literaturizanta, care impune judecarea intregului studiu ca pe o mise en abyme a propriului sistem de critica.
Actul critic devine, pentru Mihaela Ursa, un act specular, gasindu-si propriul chip in analizarea celuilalt, prin interogarea acestuia ca pe „un alt eu insumi“. Teoretizarea actului critic ca act fictional face din critic un potential creator. Specularitatea discursului Mihaelei Ursa se extinde la aplicarea acestei teorii propriului text (textul care vorbeste despre sine in timp ce se face).
Noul critic-autor isi permite sa incadreze demonstratia de virtuozitate tehnica a analizarii relatiei autorului cu cititorul si cu criticul in rama literaturii, care asaza in centru un „eu“ altadata exclus din discursul critic cu pretentii de obiectivitate. Fantasma demersului critic propus de Mihaela Ursa este aceea a criticului in postura de creator/autor al unui discurs ce se supune in intregime legilor fictionalizarii, asa cum le intelegea Wolfgang Iser. Rama de literatura-critica ce incadreaza cele cinci parti ale Scriitopiei imagineaza criticul ca pe un paianjen care isi tese pinza pentru a prinde prada subiectului auctorial in ea. Textul critic devine un vibrotext, o retea vibratorie care alterneaza nodurile fictionale cu cele nonfictionale. Aceasta metafora – asezata simetric in deschiderea si in finalul cartii – configureaza spatiul in care criticul contemporan se afla: Scriitopia. Textul ca pinza de paianjen este o metafora imprumutata, poate, din proza lui Mircea Cartarescu, REM, ori din Travesti, unde apare obsedant. Si la prozatorul Mircea Cartarescu, si la criticul si teoreticianul Mihaela Ursa, aceasta metafora a creatiei ca o prada devine constiinta structuranta a discursului.
Cele cinci parti ale Scriitopiei sint organizate pe principiul vibrotextului, centrul de la care iradiaza teza actului critic ca fictionalizare a subiectului auctorial este reprezentat de partea a III-a, asezata in miezul demonstratiei. Acest centru iradiant este configurat de analiza critica a celor doua texte care au reconsiderat, in secolul al XX-lea, tripla relatie autor-opera-critic (si, uneori, cititor), fiind responsabile, in buna masura, de aparitia curentelor din critica si teoria americana a anilor ’80. Este vorba despre Moartea Autorului de Roland Barthes si Ce este un autor? de Michel Foucault. Tot partea a III-a cuprinde si un „dictionar de auctorialitate“, unde sint analizate lexemele ce intra in componenta conceptului de auctorialitate (subiectivitate, timp, responsabilitate, delegitimare, semnatura, biografie). Inevitabil descriptiva, aceasta parte aflata in inima vibrotextului – prada a criticului-autor – iradiaza atit spre partile I si a II-a, care propun o recapitulare diacronica a formelor de auctorialitate luate de scriitor, respectiv o revedere sincronica a paradigmelor (post)moderne, cit si spre partile a IV-a si a V-a, care recompun tabloul criticii americane sub influenta structuralismului si a poststructuralismului, respectiv incearca o configurare a modelului cosmologic cognitiv, valabil astazi, responsabil pentru modul in care raportul eu-lume fictionala este conceput.
Mihaela Ursa alege ca model discursiv discursul concentric, pe care criticul-autor – vocea ramei metatextuale a Scriitopiei – il numeste „model prin invaluire“ sau apropierea prin pasi mici, de la distanta critica initiala la identificarea finala, cind apropierea de fantasma subiectului auctorial este maxima. Astfel, pentru a intelege relatia autorului ori a criticului cu lumea fictionala, porneste de la mai largul context al raportului in care eul se afla cu lumea de cunoscut.
-entru Mihaela Ursa, literatura se afla in situatia de a functiona
ca modalitate gnoseologica
In cazul relatiei autor-lume fictionala, relevanta este conceperea modelului cosmologic la un moment dat, aceasta fiind responsabila pentru modul in care subiectul se va regasi sau nu in propriul text. Autorul e vazut ca Demiurg care viseaza un model de univers. In cazul relatiei dintre critic si lumea fictionala, relevanta este conceptia filozofica asupra modelului cosmologic oferit de autor. Criticul este si un filozof, care incearca sa descifreze lumea pe care autorul i-o deschide. Acest discurs concentric conduce, la Mihaela Ursa, la intelegerea diacronica a autorului si sincronica, pe tipologii, a criticului. Situindu-se in discursul sau ca observator implicit, Mihaela Ursa pare a spune ca autorii sint individualitati creatoare irepetabile, imposibil de incadrat in clase, in vreme ce criticii intra in trei paradigme (organica, textualista si fictionalista, organizate pe principiile sinecdocei, ale chiasmului, respectiv ale omologiei).
Puterea de creatie a autorului e mai libera decit a criticului, pentru ca cel dintii are voie sa imagineze o lume posibila, in vreme ce cel de-al doilea imagineaza in limitele acestei lumi posibile oferite de autor. Pentru Mihaela Ursa, literatura se afla astazi iarasi in situatia de a functiona ca modalitate gnoseologica, caci lumile sale posibile, altadata izolate de realul factual, incep sa fie luate in considerare pentru elaborarea modelului cosmologic actual, lumile posibile devenind „fictiuni heterocosmice“.
Expunerea metodei critice abordate in rama metatextuala avertizeaza asupra faptului ca actul critic nu mai pretinde ca e original, ci doar ca are „coerenta critica“, ceea ce corespunde perfect demonstratiei realizate in Scriitopia. Originalitatea studiului deriva in primul rind din structura propusa si mai putin din argumentele oferite mai mult cu titlu informativ si, uneori, cu iz didactic (asa e tabloul sinoptic al curentelor din critica si teoria americana a anilor ’80 din Anexa studiului). In aceasta paradigma critica postmoderna, originalitatea moderna e inlocuita de memoria care selecteaza, niciodata aleatoriu, nume, citate, referinte dintr-o „biblioteca interioara“, autoarea asumindu-si aceasta subiectiva istorie a subiectului auctorial ca o mystory, o reconfigurare personala a unor date deja cunoscute.
Astfel, discursul Mihaelei Ursa se articuleaza in zona de indeterminare a textelor… critice, zona care, nefiind legata de un context istoric dat, poate supravietui, putind fi citata si in alte contexte. Paradigma preferata a Mihaelei Ursa nu poate fi structuralismul, care e o teorie fara memorie, o teorie amnezica, ci poststructuralismul, asa cum il construieste spatiul american, ca o „resurectie a memoriei“ si, mai ales, o conservare a subiectului cu individualitate si coerenta proprie, cel care se rescrie pe sine prin trecut, prin mystory.
Scriitopia practica un discurs interdisciplinar, de granita, folosind atit achizitii si notiuni ale teoriei literaturii, cit si ale literaturii comparate, dar si un discurs paradoxal, care alatura contrariile, altadata incompatibile in discursul critic. Pe de-o parte, demonstratia pastrarii fantasmei autorului in textul critic angreneaza etapele deductive ale unei demonstratii, oprite la finalul fiecareia din cele cinci parti ale studiului, pentru o recapitulare si anticipare a pasilor urmatori. Pe de alta parte, autoarea insasi isi fictionalizeaza prezenta in propriul text critic, apelind la mecanismele literaturii (analepsa, prolepsa, metafora) pentru a subjuga lectorul printr-o „lectura erotica“ a limbajului corporalitatii, inteles ca apropiere maxima a doua subiectivitati.
Prima voce a Mihaelei Ursa vorbeste din paradigma criticii carteziene, rationaliste, al carei scop este iluminarea zonelor de indeterminare. Cea de-a doua voce se situeaza in paradigma barthesiana, care celebreaza intilnirea cu cealalta subiectivitate din text ca pe un act erotic, mizind pe „le plaisir du texte“ si inlocuind privirea iluminatoare cu trupul care apropie. Distantare si identificare – termenii relatiei critice definite de Starobinski – transpar in armonizarea celor doua voci.
Mihaela Ursa vede in fictionalizarea unei proiectii a lui „eu insumi“ ca „celalalt“ nevoia criticului de a anula solitudinea inerenta demersului sau si de a comunica, fie si fictiv, nu iluzoriu, cu o subiectivitate creatoare. Fidela demonstratiei sale, autoarea incarneaza viziunea sa asupra actului critic chiar in acest discurs despre cum construieste criticul-autor imaginea celuilalt, recurgind la o ultima fantasma: specularitatea actului critic, remediu insidios al solitudinii.
